Povești din Albion

Cu cât călătoresc mai mult, cu atât îmi dau tot mai mult seama că tot ce știu despre orice țară este o picătură dintr-un ocean și că oriunde aș merge e atât de multă frumusețe că n-o pot cuprinde nici cu mintea și cu atât mai puțin cu cuvintele. Cea mai recentă călătorie a mea vine să confirme exact asta.

Am avut norocul să petrec două săptămâni în Marea Britanie și mă întorc acasă plină de încântare, de povești și de dorința de a reveni, ca în atâtea alte locuri, cu mai mult timp. Timp… mereu timp… Poate merită spus ca notă de subsol că am fost acolo fix în perioada tragediei de la Southport și a „protestelor” de stradă ce au urmat. În Manchester erau peste tot echipaje de poliție pregătite să intervină și chelnerița de la restaurantul unde am luat prânzul mi-a spus „You might want to stay away from Piccadilly. There are protests and they are not nice people.”

Traseul meu nu a fost unul tipic și tocmai de aceea a fost absolut minunat și m-a dus acolo unde nu ajungem de obicei, pentru că avioanele aterizează la Londra – și e prea mult de descoperit acolo – sau la Edinburgh sau Dublin și când să ai timp să treci dincolo de lista de 10 things to do in… Ei bine, prin forța împrejurărilor acum a fost altfel.

În loc de Londra, am aterizat la Manchester, apoi am luat 2 trenuri și un autobuz și am ajuns în Yorkshire, la Barnoldswick. Localnicii îi spun Barlick, pentru că altfel e prea lung și… well, why bother? Barnoldswick are vreo 10 000 de locuitori și e ghemuit cuminte între canalul Leeds – Liverpool și the Dales – colinele blânde din Yorkshire, acoperite de pășuni mai verzi decât am crezut că poate fi cel mai verde verde. Are o frumusețe simplă, așezată și tăcută. Casele, TOATE din piatră gri-cenușie, se aliniază cochete pe străzi și alei și au cele mai frumoase grădini pe care le-am văzut vreodată. E primul orășel unde aerul miroase peste tot a flori parfumate. De altfel, britanicii trebuie să aibă o relație specială cu florile, pentru că altfel nu îmi explic atâta atenție la fiecare colț de stradă și petic de grădină unde la noi ar crește bălării. Cred că am să încerc, măcar, să îmi schimb și eu relația propria-mi curte :)))

După ora 8 seara, străzile sunt pustii și magazinele închise, cu excepția a 2-3 puburi, mai mult goale. În mica piațetă centrală au amenajat o „plajă artificială” unde copiii chiuie și se joacă like there’s no tomorrow în timp ce părinții și/sau bunicii beau bere pe margine. Orășelul pare să fie cuprins de un zâmbet perpetuu, fiindcă de la casierii de la Co-op până la chelneri și trecătorii de pe stradă, toată lumea îmi zâmbește călduros. Tot aici găsesc și unul dintre cele mai drăguțe magazine de suveniruri în care am intrat vreodată. Și am norocul să stau într-un apartament absolut încântător, funcțional și plin de caracter.

E ușor să faci drumeții din Barnoldswick, fiindcă pur și simplu ieși din oraș și la picioare ți se întind The Dales – dealurile, cum ar veni. Și o iei pe poteci, de-a lungul fascinantelor garduri din piatră și mergi încotro vrei admirând peisajul, absorbind liniștea, respirând. Animale sălbatice? „Probabil cel mai neplăcut lucru sunt insectele” ne zice o localnică. Dăm peste oi, văcuțe, ciori multe și un iepure. Cam atât. În apropierea oilor, care pasc libere, fără ciobani și MAI ALES fără câini, trăiesc o senzație bizară. De obicei, e suficient să le văd departe în vale ca să le ocolesc și să mă încordez toată, știind că la doar 2 pași distanță sunt și câinii mulți și necontrolați de nimeni. Aici, însă, oițele ne privesc circumspect și cel mai adesea fug de noi, astfel încât singurul lucru de care ne e teamă – unora – sunt… berbecii. Înțeleg acum – și o să mai am revelația asta câteva zile mai târziu – de ce turismul în România intră la categoria „aventură”.

Fie că vorbim de plimbări de-a lungul canalului Leeds-Liverpool sau de drumeții mai „lungi” pe dealuri, traseele sunt atât de accesibile, încât ne sunt suficiente după-amiezele să le explorăm. Sigur, se pot transforma și în trasee de o zi, pentru cine dorește și poate. Nu ne mai săturăm de verdele crud, de peticile de flori și de zidurile nesfârșite de piatră („drystone” în engleză, fiindcă sunt din lespezi de piatră așezate îndemânatic una peste alta, fără mortar sau alte materiale). Cineva ne spune că sunt sunt unul dintre simbolurile locale; toate sunt vechi de zeci și sute de ani, iar de curând a plătit 1600 lire pentru a reface o bucată care s-a prăbușit. Cu piatra lor. Asta ca fapt divers 🙂

Episodul 2 – Manchester

Nu poate fi o trecere mai bruscă decât de la dealurile domoale din Yorkshire la zumzetul imensului Manchester. Și nu spun „zumzet” întâmplător – unul din simbolurile neoficiale (?) ale Manchesterului e albinuța – the busy bee. Se spune că micuța creatură simbolizează perfect spiritul întreprinzător și hărnicia „mancunianilor” cu își spun localnicii. Orașul – supranumit odată „cottonopolis” este cu adevărat leagănul Revoluției Industriale și simți asta chiar dinainte să o afli. Freamătul continuu de pe străzi e dublat de amalgamul de clădiri, veci și noi, înalte și funcționale, fie din cărămidă roșie, fie zgârie-nori imenși din sticlă și oțel. Dinamismul nu îi e dat de „hoardele” de turiști, ci de localnicii muncitori ziua și petrecăreți noaptea, de forfota continuă a mașinilor și a mijloacelor de transport în comun, de amalgamul de stil și arhitectură din epoci diferite.

Nu-mi amintesc să mai fi văzut undeva atâția oameni pe stradă la ora 9-10 seara, îndreptându-se evident spre pub-uri sau dintr-un pub în altul, cu sticle de bere deja în mână, în găști mai mici sau mai mari. Nu știu de alt loc (decât poate litoralul românesc?) unde muzica din puburi să răsune până pe stradă și prin piețe, iar la intrarea fiecărui local mai răsărit să văd cozi ca-n filme și cel puțin câte un bodyguard. Fetele și femeile ce se scurg spre aceste locuri sunt îmbrăcate pretențios, de petrecere, fără ca asta să însemne elegant sau cu stil. Văd peste tot rochii mulate și scurte până la fund, paiete și sclipici cât n-am vâzut nici când era Cezara mică, plastic ieftin și toată paleta de culori neon. Găsesc totul fascinant și tare mi-ar fi plăcut să intru după ele într-unul din aceste cluburi ca să îmi continui studiul antropologic.

Dincolo de zumzetul acesta constant și la un pas de a fi neplăcut, dincolo de fotbalul care nu mă pasionează, dar care are un muzeul al lui, descopăr și un alt Manchester – există mereu și o altă versiune a aceleiași povești – Manchesterul Bibliotecii John Rylands, al Centrului de expoziții Lowry sau al zonei Castlefield. Să le luăm pe rând:

John Rylands Library are o poveste demnă de un film – familia Ryland a făcut avere în secolul al XVIII-lea din comerțul cu bumbac, cu bunele și relele lui de atunci. Când el a murit, Enriqueta, a treia sa soție, a decis să construiască în numele lui o bibliotecă – a amplasat-o în inima cartierului muncitoresc și a dotat-o cu cele mai noi elemente arhitecturale și tehnologii, inclusiv iluminat electric, pentru că lămpile cu gaz ar fi dăunat cărților. A cheltuit sute de mii de lire pe colecții de cărți și a permis accesul tuturor la ele. Azi, biblioteca e o oază de liniște și pace în zumzetul unui oraș ce s-a reinventat în pas cu vremurile, în timp ce înăuntru totul a rămas la fel. Sala de lectură e deschisă publicului, cărți vechi de sute de ani pot fi consultate oricând de membri, iar cine vrea, e liber să se așeze cu laptopul la una din mesele vechi de mai bine de 100 de ani și să răspundă la emailul acela ce nu mai suferă amânare.

Lăsând în urmă această mică oază de liniște, cutreier ore în șir pe străzile vechiului oraș și printre masivele clădiri de birouri, îmblânzite de numeroase amenajamente florale, cafenele și terase. Ba chiar micile străduțe adăpostesc o expoziție despre Jocurile Olimpice (e și un poster despre Nadia), sunt decorate cu steaguri olimpice și britanice, iar într-o piațetă e amenajată o terasă și un ecran gigant unde oricine vrea poate urmări competițiile sportive de la Paris. Îmi dau seama că și aceasta e o cale de a populariza sportul.

Spre Castlefield pornesc cu gândul de a vedea viaductul dezafectat pe cale de a fi transformat într-o grădină suspendată – fascinația englezilor pentru grădini nu încetează să mă uimească. Găsesc, însă, mult mai mult de atât. E un cartier ce ar fi putut avea o poveste asemănătoare cu Hunedoara, Copșa Mică sau Mediaș – întregi orașe construite pe o industrie ce a murit, iar în urma ei au rămas mici afaceri, oameni ce abia supraviețuiesc și kilometri întregi de ruine industriale. Ei bine, în Castlefield aceste ruine au fost transformate în baruri, terase, spații de artă sau birouri și grădini. Sus, grădina suspendată prinde contur cu donații de la vizitatori și munca unui grup de voluntari ce și-au constituit o asociație – nu pare că statul ar fi principalul motor; jos, docurile unde se descărca bumbacul sunt astăzi birouri cu stil, iar tunelurile pe unde treceau barjele au fost închise cu sticlă; bărcile transportă acum turiști sau petreceri private – una oprește în dreptul nostru cu boxele bubuind la maxim, iar din ea coboară o gașcă veselă de fete și femei – e o petrecere a burlăcițelor. Terasa unde m-am așezat să savurez un Aperol în timp ce studiez localnicii și să admir peisajul e luată cu asalt. 3 dintre ele se așează la masa mea și, fără să stea pe gânduri, intră în vorbă cu mine; conversația e îngreunată de muzica ce se revarsă din boxe, dar nu prea contează pentru că povestim de cercei și de România, de UE și de nunta la care merg ele, iar până eu îmi termin aperolul ele au dat deja pe gât alte 2 cocktailuri and we go our separate ways. Îmi continui plimbarea cu zâmbetul până la urechi, pentru că pur și simplu e bine.

Următorul popas: Gay Village – un mic cartier de-a lungul unui alt canal, desemnat ca loc de întâlnire pentru comunitatea LGBT+ locală. Peisajul e fascinant și regret că nu pot face poze – băbuțe cochete, la masă sau de mână cu partenere de aceeași vârstă, trans și bis și drag queens și tot ce vă imaginați și nu vă imaginați, în plimbare sau așezați la una dintre terasele întinse de-a lungul micului canal. E plin de ghirlande de beculețe, steaguri și umbrele curcubeu. La doi pași, statuia lui Alan Turing – nefericitul matematician ce a pus bazele informaticii și a spart codul Enigma, după care și-a luat viața, fiind condamnat penal pentru homosexualitate. Statuia e așezată între șirul de baruri gay în care se pare că și-a petrecut numeroase seri și Universitatea din Manchester, ca simbol al științei pe care Turing o iubea. Tristă poveste, frumos loc.

În plimbarea înapoi spre hotel remarc două lucruri interesante – în primul rând prezență masivă a forțelor de poliție. Sunt deja câteva zile de când sunt UK a fost cuprinsă de un val de violențe organizate de extrema dreaptă peste tot în UK și din loc în loc sunt echipaje de câte 5-6 polițiști supraveghind trecătorii sau intervenind prompt acolo unde vreun cetățean turmentat tulbură liniștea cuiva. În al doilea rând, constat cu amărăciune că am ajuns să-mi fie frică pe stradă NU de imigranți, ci de găștile gălăgioase de „white male supremacists”. Sunt peste tot în Manchester – sau poate și altundeva și doar acum îi văd eu pentru prima dată. Sunt gălăgioși și repeziți, mereu cu câte o sticlă în mână, dar nu suficient de beți să nu poată umbla drept, intră în supermarketuri și provoacă dezordine, se împing pe străzi unii în alții și indirect în ceilalți trecători, vorbesc între ei tare și pe un ton răstit, agresiv. Îmi dau seama că dacă nu aș fi albă ca ei, inima mi s-ar strânge cât un purice, și oricum tind să grăbesc pasul ori de câte ori dau de câte un grup. Totuși azi, văzând mobilizarea întregii societăți britanice la contra-proteste pașnice, mult mai ample decât manifestările huligane de zilele trecute, simt că mai e speranță. Că încă e mai mult bine decât rău în lumea asta. It has to be.

Cam așa s-a încheiat și escapada mea în Manchester, fără să fi simțit nevoia de a o prelungi, doar bucuroasă că am zgâriat suprafața încă unui loc pe harta lumii și mi s-a confirmat încă o dată faptul că peste tot în lume, oamenii sunt cei care dau savoarea unui loc. Și asta fie că vorbim despre localnicii care schimbă cursul unui oraș ce ar fi putut fi mort, fie că vorbim despre cei ce-i umplu străzile de viață și de zumzet ca niște albinuțe sau despre noi, turiștii care mergem să-i descoperim, lăsând deoparte lista cu 10 things to do in…

Episodul 3 – Glossop, Derbyshire, Peak District

La 30 de minute cu trenul de Manchester, așezat între dealurile domoale ale Peak District National Park, stă Glossop – un orășel de nici 20 000 locuitori, unde mai toate magazinele și cafenelele închid la 3 sau 4 după amiaza și cea mai mare agitație pare să se producă pe terenul unde cățeii sunt lăsați să zburde liber după mingi și alte jucării (uneori și după veverițe). Dacă Barnoldswick avea un șarm aparte și parfum de flori, Glossop e un bala oraș muncitoresc ce n-are nimic special, decât apropierea de Parcul Național Peak District. Iar când spun apropiere, vreau să zic că pornești pe jos din centrul orașului și o oră mai târziu ești în mijlocul naturii, deja deasupra orășelului.

Traseele din Peak District sunt scurte și ușoare, iar cel mai înalt vârf nu depășește 700 m. Am râs când am aflat că au un serviciu numit Mountain Rescue. Se pare că oamenii îl solicită destul de des fiindcă se întâmplă frecvent ca dealurile acestea blânde și domoale să fie cuprinse de ploaie și de ceață și să nu mai poți distinge, dintre numeroasele poteci care se întretaie, care e cea pe care ar trebui să cobori înapoi în sat. Și iată al doilea moment când înțeleg de ce în România se face turism de aventură – după părerea mea, e pur și simplu imposibil să te rătăcești pe aceste delușoare ce ating 600 m pe cele mai semețe „vârfuri” pentru că pur și simplu tot ce trebuie să faci e să mergi înspre în jos și vei ajunge în oraș în maxim o oră. Dar poate mă înșel, cine știe? Cert e că noi nu am rămas „up on the mountain”, în ciuda ploii și a ceții ce a cuprins totul în jurul nostru la un moment dat.

De fapt a fost chiar în prima zi când ploaia fină și măruntă (drizzle) s-a transformat treptat într-o ceață densă care s-a așezat ca o spumă peste priveliștea din fața noastră. În dreapta și în stânga noastră, la urcare și la coborâre, pășteau liniștite zeci de oi și vaci. Când ne apropiam, ne priveau temătoare și apoi se retrăgeau din drum, făcându-ne parcă loc. Îmi dau seama că sunt ani buni de când nu am mai văzut o oaie de aproape, pentru că în România tindem să le ocolim la zeci sau sute de metri din cauza cetelor de câini. Desigur, Marea Britanie nu mai are carnivore mari, prin urmare oile pasc liniștite și singurul motiv de îngrijorare pentru (unii) drumeți sunt, eventual, coarnele vreunui berbec ce pare mai fioros. Deci cum ar veni, Marea Britanie unde berbecii pot veni să își recapete masculinitatea, să se teamă și de ei cineva.

Sus, pe culmea dealului, totul e cuprins de o liniște deplină. Se aude doar cum foșnește iarba mângâiată de vânt și, undeva mai jos, o talangă. Aproape că ne ținem respirația și inspirăm liniștea aceea profundă, vrând parcă să ne cufundăm cu totul în ea. Apoi, dintr-o dată, vântul prinde putere și răscolește vălătucii de ceață peste tot în jurul nostru; în nici 2 minute, peisajul se transformă complet, priveliștea din față e cuprinsă de nori și ceață, iar umezeala ne pătrunde pe sub haine. O experiență britanică autentică până la capăt.

A doua zi însă avem norocul să ne plimbăm sub un cer parțial albastru, cu nori albi pufoși și raze blânde de soare. Traseul durează 4 – 5 ore și ne duce până pe la 620 m înălțime, la epava unui avion american de recunoaștere ce s-a prăbușit aici în 1948. Se pare că întreaga regiune e un mic cimitir de avioane care înainte de apariția mijloacelor moderne de navigație se izbeau de aceste dealuri ascunse în ceață adesea fără să știe ce li s-a întâmplat până în ultimul moment. Dar ca să să ajungem la avion, ne cufundăm într-o mare de mov. Dealurile pe care le urcăm sunt acoperite cu tufișuri nesfârșite de heather sau caluna în română. Îmi amintește de versanții noștri acoperiți în iunie cu bujori de munte, doar că aici altitudinea e de 400-500 m și sunt mult, mult mai multe. Pășim printre valuri și valuri de flori mov, pe o cărare îngustă de-a lungul unui mic pârâiaș. Mai sus puțin, peisajul se deschide spectaculos peste tot în jurul nostru – în față Manchester, de jur împrejur dealuri rostogolindu-se peste alte dealuri, colorate parcă de pensula unui pictor jucăuș – mov, verde închis, verde deschis, ici-colo câte o mică pată de galben sau alb. Undeva pe versantul opus o oaie behăie prelung, strigându-și partenera care paște netulburată la câteva sute de metri mai încolo de ea.

Continuăm urcușul până ajungem pe un platou presărat cu bolovani mari erodați puternic de vânt și de ploaie; unii dintre ei poartă înscripții sculptate adânc în rocă – inițiale, nume sau ani – 1870, 1940. Cotim la stânga, mai salutăm câteva oi și ajungem la epava avionului. Pentru cineva care călătorește frecvent cu avionul, să vezi bucăți de fuselaj și de motor împrăștiate pe zeci de metri are un impact puternic. Mă uit la bucățile acelea de metal șterse de zeci de ani de ploi și vânt și văd cu ochii minții avionul intact decolând de la sol, apoi intrând în ceața densă și explodând într-o jerbă de foc la impactul neașteptat cu solul. Se lasă un moment de liniște.

Lăsăm apoi în spate platoul stâncos și coborâm la adăpost de vânt, unde savurăm un mic picnic britanic – chicken pie, fructe, cârnăciori și ciocolată Cadbury. În fața noastră, de după perdeaua de dealuri scot capul spre a fi văzuți și admirați zgârie-norii din Manchester. Ne uităm minute în șir la priveliștea fascinantă, fiindcă pur și simplu e atât de frumos încât nu e nimic de zis. Din nou, trăim senzația că am vrea să ne topim în peisaj sau să îl absorbim pe el în noi, ca să nu-l uităm niciodată.

La coborâre, sky-line-ul din Manchester rămâne mereu în fața noastră până aproape ajungem în Glossop, iar pe măsură ce se apropie seara, se colorează în nuanțele apusului, gătindu-se, ca și locuitorii săi, pentru petrecerea ce știm că o să înceapă după lăsarea serii. Noi coborâm în liniște printre tufele de heather/calună și oițele ce ne privesc cu ochi blânzi, minunându-ne de frumusețea ascunsă a lumii și recunoscătoare pentru norocul pe care îl avem de a putea deschide uși neștiute de alții. Pare că peste tot decorul s-a lăsat tăcerea, nici măcare vântul nu mai bate deloc, iar noi coborâm cufundate în tăcere probabil pentru prima dată azi, pentru că unele lucruri au mai mult sens în liniște.

Good bye!

Curând, călătoria mea se apropie de sfârșit și probabil acesta a fost ultimul moment remarcabil al ei. Mă întorc nerăbdătoare acasă cu bucuria și convingerea că poți găsi un colț de rai oriunde ai păși în lumea asta și oricât de neașteptat sau banal ar fi locul în care ajungi. Trebuie doar să fii curios și dornic să vezi.