Ați auzit de The Durrells? Vi-l recomand, e un serial simpatic și ușurel, perfect pentru serile de vară pre- sau post-vacanță, ideal de văzut în familie și foarte britanic. Se petrece în Corfu – azi o destinație de vacanță tipică, poate chiar aglomerată, mai ales dacă ești român și nu te deranjează să călătorești cu mașina. Prin urmare, inspirați de Durrelli și ademeniți de prieteni dragi, am pornit și noi spre Corfu. Dar ne știți preabine – aglomerat și turistic nu e pe placul nostru. Iar cum din vestigiile marca Durelilor nu a mai rămas mare lucru, am ales celălalt Corfu – zona de sud-vest, cine știe, poate inconștient pe principiul Unde s-ar duce cei mai puțini turiști? Destinația finală, așadar – Paramonas, un mini-sătuc agățat între stânci, păduri de măslini și mare, pe coasta de sud-vest a insulei.
Am trasat drumul până acolo prin Serbia și Macedonia, cu popas de noapte în Macedonia, la Kumanovo – țări candidate la UE cu autostrăzi cum România doar visează, dar în rest amintindu-ne perfect de România în faza de pre-aderare – cu multe gunoaie la marginea drumului, dezordine și clădiri vechi, dărăpănate și un parc auto ce pare să reunească tot ce au vândut românii în ultimii 15-20 de ani. Cele mai noi mașini pe care le-am văzut tot drumul erau în 99% din cazuri cu numere de România – colegi de traseu în drum spre mare, ca și noi. Altfel, ne-am simțit bine în țărișoarele astea 2, am dormit într-o căsuță drăguță și ne-am ospătat regește la un mic restaurant cu specific local = multă carne. Apoi ne-am continuat drumul spre Grecia – Igoumenitsa – Lefkimmi, un portuleț secundar în sudul extrem al insulei. De acolo până în Paramonas ne-au mai rămas 40 de minute pe șosele înguste șerpuind printre livezi de măslini sau prin sate atât de înghesuite încât dacă deschideam geamurile puteam gusta de pe mesele micilor taverne locale. Totul presărat generos cu pante și rampe, adesea combinate magistral cu curbe (în ac de păr). Ah, frumusețea ascunsă a cărărilor mai puțin bătute!
Micul apartament ce ne va fi casă în următoarele 10 zile e parte dintr-o vilă așezată în coasta unui deal cu vedere spre mare, în mijlocul unei păduri de măslini. Din păcate, au avut neinspirata idee de design să taie toți măslinii de pe proprietatea lor și să betoneze absolut tot perimetrul. Ici-colo au lăsat câte o gaură în asfalt pentru un leandru sau un palmier amărât. Iar pe ziduri și pereți, în loc de tufe de leandri și altă floră locală, au agățat ghivece cu flori de plastic, ca într-un festival al ridicolului. Arată ca un proeict eșuat al vreunei primării locale prezentat într-un reportaj Recorder. Din fericire, apartamentul e curat și bine echipat, cu aer condiționat, terasă spre mare și plase de țânțari, așa că reținem doar ca notă de subsol nefericitul simț estetic al proprietarilor. Mă rog, și wifi-ul aproape inexistent, care combinat cu semnalul aproape inexistent ar putea constitui rețeta unui dezastru perfect… dacă n-am fi în modul Zen vacanță.
Marea e la nici 10 minute distanță și o descoperim curând învolburată și răzvrătită în culorile fantastice ale apusului. Plaja e mică și umbrită pe alocuri de vegetație, iar apa limpede și deosebit de caldă. Alături, o terasă cochetă servește salată grecească și alte câteva specialități delicioase într-un decor cinematografic. Vom lua aici mai multe mese, adăpostindu-ne de arșița amiezii.
În rest, micul sătuc nu e foarte ofertant, așa că vom folosi mașinile ca să explorăm zi de zi insula sau să facem cumpărături în satul vecin. În ciuda pantelor, serpentinelor și îngustimii drumului – adesea claxonăm ca să ne anunțăm prezența în curbe, iar prin sate ne angajăm în dansuri hazardate de genul – dăm noi înapoi, voi stați acolo, închidem oglinda, ne mișcăm încet atât de apropiați că abia ce ar încăpea un fruct de kumquat între noi – reușim, în 10 zile, să nu zgâriem aproape nimic. Pe lângă tot dansul ăsta, urcatul meu pe drumul de Retezat de astă vară pare aproape floare la ureche și am tot respectul pentru Silviu și Mihai, care îndeplinesc impecabil funcția de șofer-manipulator de fiecare dată.
Ținându-ne departe de aglomerația din nord – unde ni se spune că nu e loc nici să-ți pui prosopul, descoperim plaje magnifice și aproape pustii chiar și duminica – Chalikounas și Black Rocks Beach sunt preferatele noastre; fetele votează pentru Limni și Issos.
Limni e o mini-plajă scăldată de valuri din două părți, acoperită cu pietre albe, rotunde; o limbă de pământ ce leagă insula de un mic delușor împădurit, spălat de valuri. Fundul pietros al mării se dovedește a fi un paradis al peștilor colorați de toate soiurile, iar poteca ce urcă până în vârful delușorului oferă priveliști spectaculoase către coastele insulei, către peșteri și către marea cea mare.
Issos, ca și Chalikounas de altfel, e o fâșie lungă de plajă cu nisip auriu fin, așternută între Marea Ionică, dune de nisip și Laguna Korission, un paradis al păsărilor. E locul meu preferat din Corfu și mi-aș fi dorit să-i explorez mult mai mult întinderea și dunele nesfârșite, presărate cu tufișuri verzi și crini de nisip. Tot aici se presupune că ar fi și colonii de flamingo, dar noi din păcate nu am văzut niciunul. Marea e când liniștită și călduță ca o farfurie cu supă, când vălurită și unduitoare ca un râu de munte, dar temperatura îi rămâne mereu plăcută și fundul e lin, puțin adânc și nisipos. Petrec ore în șir plutind în derivă pe o saltea, ascultând doar marea.
La orele de foc ale amiezii ne adăpostim la mica terasă cu șezlonguri, băuturi reci și sandvișuri sau – în altă zi – la o tavernă umbroasă aflată la 5 minute cu mașina, unde descoperim – prin alte bunătăți – magia kataifului cu înghețată. Proprietarul – pescar amator – are multe poze și povești pescărești și aici pare locul potrivit să le asculți. Mașinile se odihnesc și ele la umbră, în livada cu măslini de peste drum.
Din seria lucrurilor ce nu pot fi uitate odată ce le-ai descoperit – kataif și baklava cu înghețată acrișoară.
Revenim la mare după ora 17, când plaja oricum neaglomerată se golește și mai mult, iar pentru mine începe partea preferată a zilei – căldura dogoritoare s-a dus, iar soarele blând coboară încet spre mare învăluind totul într-o lumină magică. Ne plimbăm pe nisipul ud, ne oprim pentru o baie, culegem o scoică, facem o poză, jucăm un joc, privim apusul. Pe plaja nesfârșită au mai rămas ici-colo câte un grup răzleț, în rest marea și nisipul se odihnesc pustii și tăcute, așteptând răcoarea nopții. Când soarele se ascunde cu totul după mare, pornim și noi spre casă.
Black Rocks Beach a fost o descoperire neașteptată, la doi pași de plaja amenajată și aglomerată a stațiunii Agios Gordios. Ca și la Limni, ca să ajungi la ea trebuie să cobori câteva minute printr-o pădure de măslini (și țânțari), dar merită fiecare pișcătură și strop de sudoare. Întinsă și ea cât vezi cu ochii, cu nisip mai degrabă cenușiu decât auriu, plaja e presărată artistic cu imenși bolovani negri spălați de valuri și mângâiați de vânt. Tot aici descoperim și resturile ruginite ale unei epave, ba chiar campăm lângă ce a mai rămas din prova imensă a vaporului. Din nou, fundul mării e lin și puțin adânc, acoperit de nisip fin. Fetele își găsesc chiar o stâncă de pe care să sară în apă. Luăm prânzul la Taverna Black Rocks de la marginea plajei amenajate. Mâncarea nu e grozavă, dar nu e nici rea, iar priveliștea și cocktailurile compensează cu vârf și îndesat. Și aici rămânem până seara târziu, admirând un alt apus de soare fabulos, printre siluetele negre ale stâncilor.
În altă zi, aici la Black Rocks Beach găsim un loc perfect unde să ne instalăm, la umbra răcoroasă a 3 stânci mari, pe nisip fin, cu un pasaj printre două stânci, perfect pentru fete. Constatăm, însă, după ce totul e aranjat, că pe un bolovan mai încolo scrie cu grafitti Nudists only. E drept că văzuserăm deja un nudist bucurându-se de soarele dimineții, dar plajele din zona asta sunt pline de „guguștiuci” și „dodolici” în stare de libertate (drepturile de autor pentru aceste denumiri ce vor rămâne în analele jurnalelor noastre de călătorie merg către unica și minunata I.P.), așa că nu i-am acordat importanță. Iar acum că am văzut, nu știm ce să facem. Locul e prea bun să îl abandonăm, bolovanul acela cu inscripția lui mâzgălită cu grafitti nu sunt nicidecum evidente, ce e de făcut?
Dilema se rezolvă de la sine, când un alt posesor de guguștiuc liber trece ostentativ și furios pestre prosoapele fetelor (fetele erau deja în apă) și mormăie ceva despre culoar de trecere. Decidem că nu-i un război ce merită purtat, așa că ne strângem catrafusele și ne întoarcem la epava noastră, lăsându-i pe ei cu bolovanii lor la umbra cărora să nu-și prăjească guguștiucii.
O zi o dedicăm capitalei insulei – Corfu Town – deși mie mi-ar fi trebuit vreo 2-3 să explorez satisfăcător micuțul orășel. Petrecem câteva ore de foc navigând pe străduțele înțesate de lume și de magazinașe cochete și admirăm de la exterior fortificațiile venețiene ale vechiului oraș, șanțul de apărare, podul ce leagă vechea cetate de orașul nou, ambarcațiunile. Cu siguranță o vizită a vechii cetăți cocoțate pe o stâncă deasupra mării ar fi fost fascinantă, dar răbdarea celor mai tineri s-a epuizat cu plimbarea prin oraș și toropeala soarelui, așa că o lăsăm pe altă dată, fiindcă nu ar fi fost plăcut pentru nimeni.
Cartierul istoric al orășelului e micuț și cochet, un pic italian, un pic franțuzesc, ca mărturie a numeroșilor stăpânitori ce au trecut pe aici. Luăm la rând micile magazine, ne potolim foamea cu o spanakopita, savurăm o cafea sau un desert decadent de înghețată în vafă cu toping de Oreo și sirop de ciocolată. Sunt terase așezate pitoresc pe scări, sub bolți de flori și verdeață, o librărie cu cafenea, mici ateliere de bijuterii sau rochii de in, un talbeș-balmeș irezistibil de aer local și influențe turistice.
Corfu Town, între terase, flori și magazine pentru turiști
La plecare facem un popas de aprovizionare la AB – un supermarket grecesc. Nu știu dacă s-a mai gândit cineva la asta, dar pentru mine supermarketurile sunt obiectiv turistic. Aș putea petrece ore în șir uitându-mă la ce cumpără localnicii, care sunt mărcile locale, cum sunt distribuite produsele, care sunt prețurile. Iar faptul că suntem cu mașina îmi oferă confortul de a cumpăra relaxată tot ce vreau, deci mai bine nici că se putea.
Pe drum spre casă ne oprim pentru un prânz târziu (sau cină?) la Chris Place, în Pentati. Recomandat de un localnic, micul restaurant cocoțat și el pe o stâncă deasupra mării ne oferă priveliști spectaculoase asupra golfului și a insulei și preparate delicioase cu adevărat locale – sofrito (carne într-un sos gros, fiert multe ore), pastitsio (the best ever), stifado și altele. Vom mai reveni și aici până la finalul sejurului nostru, căci totul e mult prea bun. Remarcăm, admirând marea între două îmbucături, că în perindările noastre de până acum, nu ni s-a mai întâmplat vreodată să luăm masa în atâtea locuri cu vederi atât de splendide asupra mării. În Corfu, terasele cu vedere spectaculoasă par să fie regula mai degrabă decât excepția.
Ne confirmă teoria și cina luată în penultima seară la o altă tavernă pe coasta de est, la 35 minute de sătucul nostru – Taverna Savvas are priveliști de vis asupra mării și un ponton de unde poți face sărituri direct în mare. Aici golful e mai adânc, așa că pe oglinda liniștită a apei se leagănă maiestuos și câteva bărci și catamarane. Din nou, un deliciu vizual combinat cu unul culinar. Corfu ne răsfață.
Drumurile, însă, rămân aceleași oriunde te-ai duce la sud de Corfu Town – întortocheate, înguste și abrupte. Șoferii noștri dragi merită un premiu de anduranță. În timp ce ei întorc de volan în toate direcțiile, noi admirăm peisajul viu pe lângă care navigăm – nefiind la fel de turistic ca nordul, sudul insulei e și mai puțin cosmetizat – nu avem hoteluri luxoase și curți amenajate, ci case vechi și uneori dărăpănate, livezi nesfârșite de măslini sălbăticiți, terenuri de vânzare, prăvălii și cârciumi de jumate în drum. Vedem și multe gunoaie, într-un loc unde sistemele subterane de colectare a gunoaielor ar trebui să fie o prioritate. Peste tot e plin de pisici, multe multe pisici, spre încântarea fetelor, dar și a noastră. Ne place latura aceasta reală, brută a insulei, cu viața grea care se reflectă adeseori în ridurile de pe frunțile localnicilor, în tencuiala scorojită de pe majoritatea caselor. Aici, frumusețea elegantă, studiată e înlocuită de asprimea vieții așa cum e ea, cu sau fără turiști. Ce privilegiu să poți alterna între ele după bunul plac!
Un privilegiu de care ne folosim curând, când petrecem o zi în locul ce simbolizează chintesența turismului din Corfu – Aqualand Corfu. După ce oscilez o seară întreagă între a merge și eu sau a-mi petrece ziua lâncezind pe plajă, deci să-i dau o șansă și îmi petrec întreaga zi încercând toate nebuniile, de la Lazy River la Kamikaze Fall. Și îmi place! Nota de plată vine însă pe drumul de întoarcere când mașina ce rulează pe șoselele întortocheate pare să se transforme într-un imens colac plutitor din care nu mă mai pot da jos. Din fericire 30 minute întinsă în pat sunt suficiente ca să-mi recalibrez linia internă a orizontului. Și a meritat din plin – Aqualand Corfu e excelent gândit și amenajat, cu șezlonguri pe săturate la umbră și la soare și nenumărate tobogane, tunele și atracții pentru toate vârstele. Nu știu alții cum sunt – de fapt știu 😉 – dar eu nu m-aș mai fi dat dusă de acolo.
Tot în Corfu, lângă plaja Issos, am dat și de un sanctuar de cai deținut de un cuplu de britanici – ea antrenoare și campioană de echitație din Scoția, mutați acum 4 ani în Corfu. De atunci, au salvat către 100 de cai și au relocat vreo 25. Îi contactez, le spun că noi călătorim cu un copil care caută cai peste tot unde mergem și ar vrea să îi viziteze, ne primesc cu căldură (atâta cât poate un britanic). După ce facem prezentările, îi dau Cezarei o găleată cu pepene să o împartă cailor, ne spun povestea fiecăruia în parte și, până să ne dăm seama, Cezara e pe un cal și începe o lecție de călărie ad-hoc cu Maddy, antrenoarea. După o vreme, pornim și într-o plimbare – ea călare noi pe jos – să vedem apusul de pe lacul Korission. Încântare maximă de toate părțile.
Plătim însă cu vârf și îndesat în pișcături de țânțari. Să spun că Corfu e un paradis al țânțarilor (tigru, pe deasupra!) ar fi un eufemism. Iar zona Lacului Korission, evident, e ca Muntele Olimp al țânțarilor. Aici se adună toți la rugăciune și ofrande umane. Plecăm de acolo ciuruiți ca un steag de luptă, cu pișcături peste cele deja adunate în zilele anterioare și ne scărpinăm ca apucații, însă nu ajută nimic: nici scărpinatul, nici gelurile speciale, nici leacurile băbești gen sarea sau oțetul, nici mărul băgat la congelator cu care îmi tamponez rând pe rând toate blândele, spre deliciul Cezarei care se prăpădește de râs. Am senzația că tot corpul îmi e alcătuit dintr-o blândă imensă. Cezara va număra a doua zi 49 de pișcături, dar măcar pe ea nu o mănâncă. De altfel, la Aqualand avem ocazia să constatăm dimensiunea fenomenului: un furnicar nesfârșit de picioare în toate nuanțele – de la alb britanic la creol sud-american – atât de pline cu blânde încât ai zice că suntem într-un lagăr al bolnavilor de varicelă cronică. De-a dreptul monstruos. Ce e mai șocant, însă, e faptul că într-o zi mă trezesc constatând că brusc nu mă mai mănâncă nimic. Blândele sunt în cotinuare acolo, le văd și le simt, dar pur și simplu a dispărut orice senzație de mâncărime. Fantastic fenomen, îmi amintește și de nesuferiții sand bugs din Maldive și sper să nu le mai retrăiesc pe niciunul niciodată.
Cam așa se încheie aventura noastră în Corfu, nu cred că am uitat niciun moment semnificativ. Pornim spre casă dimineața (prea) devreme și după 10 ore de mers înoptăm pe malul sârbesc al Dunării, lângă Smederevo. Proprietara casei în care poposim e o franțuzoaică născută la Paris și mutată acum în Serbia, așa că discuția trece de la engleză stâlcită la o franceză elegantă și muzicală; n-am crezut vreodată că voi întâlni un sârb de 20 de ani pe nume Boris care să vorbească impecabil franceza. E fiul ei, desigur. 🙂
Dar mica divagație lingvistică nu se termină aici, căci mergem să luăm cina la restaurantul de lângă cazare, recomandat călduros de franțuzoaică, unde constatăm că… meniul e doar în sârbă, cu tot cu caractere chirilice, iar ospătarul nu pare să înțeleagă mai mult de 10 cuvinte în engleză. Cezara se uită la mine nedumerită, părând să nu înțeleagă conceptul – „Să ne aducă un meniu în engleză.” „Nu au.” „Cum adică nu au??!!” Reușim totuși, cu ajutorul lui Silviu și al Maiestății Sale Google Translate, să înțelegem câte ceva din felurile de mâncare enumerate acolo și chiar să comandăm mai multe preparate absolut delicioase. Cert e că mâncăm regește, udând totul cu vin și bere locale bune. Apoi, după ce mai mângâiem niște pisici și constatăm că tânțarii de Dunăre nici nu ne mai bagă în seamă după asaltul verilor lor corfioți, ne retragem la „colibă” și declarăm ziua încheiată.
Ultima zi începe în stil, cu un mic-dejun însorit cu vedere la Dunăre în grădinuța cochetă a vilei și apoi pornim iar la drum. Mai avem aproape 6 ore până acasă. Gustul dulce de kataif cu aromă de kumquat al vacanței noastre e amenințat de pastila amară ce ni se servește în vama din Macedonia – vameșul găsește abil chichița necesară să ne ușureze ilegal de 20 de euro, în ciuda camerei de filmat pe care o purta pe piept. Mașina e pe firmă și nu avem împuternicire. Never mind că nu ne-a cerut-o nimeni până acum și arătăm cu acte că suntem unicii acționari ai firmei. „It’s not my fault if my colleagues are lazy” zice harnicul ofițer al legii, adăugând sub barbă că pentru 20 de euro de o cafea s-ar lenevi și el. Dar o aventură nu-i completă fără ceva personaje negative, așa că-l punem și pe vameș în căsuța cu țânțari unde sperăm să se transforme într-o blândă imensă și mergem mai departe cu zâmbetul pe buze, iar când intrăm în țară, exclamăm în cor Ce bine e în UE!
Tolba ne e iar plină de povești, amintiri și aventuri încălzite de soare și presărate cu nisip. Și asta e tot ce îmi pot dori de la o vacanță frumoasă. Pe curând!
