Corespondență din Vietnam – Episodul 2 – Hoi An

Ca să ajungem de la Ho Chi Min la Hoi An am luat un zbor intern și apoi am mai mers o oră cu mașina. Vietnamul e o țară ca o panglică întinsă de-a lungul coastei, deci distanțele nu sunt ușor de acoperit. Dar știam asta.

Hoi An e mai puțin intens decât Ho Chi Min fiindcă e mai mic. Pe de altă parte, contrastele se adâncesc. E mai turistic – hippie style, într-un fel – dar dincolo de străzile centrale, pline de tarabe și magazine, e mult mai sărac și mai puțin cosmopolit. Străzile devin alei înguste printre dărăpănături, adesea acoperite de apă – nimerim, pare-se, în plin sezon ploios. Casele au porțile și ușile larg deschise spre sărăcie și dezordine, cu scutere parcate în salon, lângă televizor și haine atârnate la uscat pe garduri și pe uși. Vila în care stăm e curată și bine îngrijită, ba chiar primim papuci de casă la recepție și suntem rugați să lăsăm jos încălțămintea de stradă. Balcoanele mici sunt înconjurate de ample aranjamente florale. Însă de jur împrejur sunt case dărăpănate, străzi desfundate și construcții uitate sau semi-abandonate. Contrastul e izbitor.

Dincolo de râu, însă, orașul e un spectacol – pe râu plutesc sute de felinare colorate, bărcile sunt pregătite să plimbe turiștii, străzile sunt luminate cu lampioane multicolore și presărate cu cafenele cochete și zeci de magazine de suveniruri și de haine. Hoi An e capitala hainelor la comandă. Nenumărate ateliere de croitorie afișează în vitrine rochii și costume spectaculoase pe care se angajează să ți le facă în 24 de ore. Găsești orice – de la costume de birou la rochii de nașă sau de plajă. Vorba zice că aceste super-croitorese pot să reproducă absolut orice piesă de îmbrăcăminte le-ai arăta, după o simplă poză. Îmi amintesc târziu de poza intitulată Rochia perfectă pe care am salvat-o demult, dintr-un articol cu ținute de Oscar. Din păcate, descurajată și de pelerina de ploaie, nu îmi fac curaj să calc pragul niciunui atelier, ci admir cuminte din stradă. Prin fața ochilor îmi trece fugară imaginea zânelor mele minunate…

În Hoi An ne delectăm și cu fructe după pofta inimii. Cumpărăm jackfruit cu 50 000 VND în prima zi, 40 în a doua și 30 în a treia. Mă întreb dacă am să mă satur măcar un pic de fructul acesta divin în timpul pe care îl mai avem de petrecut aici. Mai încercăm și fructul pasiunii, mangustan, mango și longan – un fel de lychee mai mic și mai puțin aromat.

Hoi An excelează și la gastronomie.  Simpaticul nostru recepționer ne trimite o whatsapp o listă de vreo 8 localuri și toate pe care le încercăm sunt senzaționale.

Începem cu un delicios cao lau în micul local al unei familii care de 30 de ani doar asta oferă clienților. O vietnameză frumușică foc și cu o engleză peste medie ne povestește și ne explică cum să mâncăm. Aici ne vom întoarce și a doua oară. Mă uit la fata asta frumoasă, cu privirea ei blândă și inteligentă și îmi mă întreb care ar fi fost viața ei dacă zarurile vieții ar fi trimis-o să se nască în Tokyo sau în Amsterdam sau New York. Dar nu citesc nicio umbră de tristețe pe fața ei când ne spune că țin restaurantul deschis de la 7 dimineața (când localnicii mănâncă cao lau pe post de mic-dejun) la 7 seara, după care se retrag și se bucură și ei de masa în familie. E un tablou care inspiră tihnă și împlinire și asta citesc și pe fața ei.

Apoi luăm supliment un Banh Mi de la un alt chioșc celebru, al doamnei Phuong – Bahn Mi Queen. Which she is, după cum confirmă mesenii, în unanimitate. Sandvișul e, într-adevăr, cel mai bun pe care l-am mâncat vreodată.

Următoarea aventură – sport extrem. În Vietnam, asta înseamnă o tură cu bicicletele din orășelul nostru pânăla mare. Închiriem de la recepție 6 biciclete cu 10 euro și pornim spre plaja An Bahn, la vreo 7 km de Hoi An. Primul segment al traseului, prin oraș, e ca saltul cu parașuta, doar că căderea e mult mai lungă. Mergem înșirați de-a lungul șoselei, încercând să ignorăm scutere și oameni și mașini. Când mă trezesc în mijlocul unei intersecții cu o camionetă venind către mine din față dreapta și un scuter depășindu-mă pe stânga, mă întreb ce dracu’ a fost în capul meu. Iar când în sfârșit ieșim din oraș și traseul continuă printre câmpuri de orez, îmi dau seama că mâinile mi-au amorțit de cât de tare strângeam ghidonul. But we did it și sunt mândră de mine, which feels good.

Continuăm printre orezării și alei încadrate de parmieri pitici, într-un peisaj rupt parcă dintr-o pagină de National Geographic, apoi pe o pistă de biciclete de-a lungul unei șosele naționale, până ajungem la mare – Marea Chinei de Sud.

Ne primește gri, învolburată și răscolită de vânt. Plaja e plină de scoici mici, albe, dar și de gunoaie cu duiumul, toate scuipate de mare și rătăcite prin nisip, așteptând să fie culese. De-a lungul plajei se întind terase și cafenele, unele încă cu șezlongurile pregătite. Nenumărați ospătari ne îndeamnă să le pășim pragul, dar niciunul nu pare deranjat de gunoaiele regurgitate de mare pe pragul propriei terase.

Hotărâm să nu mai continuăm plimbarea, fiindcă e prea dureros contrastul dintre spectacolul naturii și mizeria oamenilor, așa că facem cale întoarsă la bicicletele noastre și pornim spre Hoi An.

Copiii încearcă piscina de la pensiune, în ciuda celor maxim 20 de grade de afară. Angajata hotelului se uită șocată la ei, apoi la noi și simulează un tremurat simpatic. I know, tanti, I know.

După baie, revenim la capitolul mâncare și pornim spre 3 restaurante: mai intâi la tejgheaua cu Banh Mi “a lui Anthony Bourdain”, pentru câte un banh mi pe post de aperitiv. Apoi la un local recomandat de recepționer pentru faimoasele bahn xeo – clătite crocante umplute cu chestii. Dar boy oh boy, nu știm noi ce ne așteaptă aici!

Un moșulică ne întâmpină la colțul străzii și ne ghidează într-o curte cu terasă acoperită, de unde ne preia o tanti și ne ghidează spre o masă. Ne așezăm și deasupra mesei, pe partea interioară a acoperișului, vedem înșirate tablouri cu proprietăreasa și diverse personalități printre care și… Gerard Butler pe un scooter!! Da, da, that is me zice doamna care între timp a apărut de nicăieri lângă mine. “Me younger with Gerald Butler scooter.” Băgați la întâmplare câte un “țe” la fiecare cuvânt, ca să vă faceți o idee despre cum suna engleza ei.

Primim meniuri, dar e simplu: ca și ieri la cao lau, servesc un singur fel de mâncare. Trebuie să alegem doar băuturile. Și… nici nu apucăm să ne instalăm bine, că suntem înconjurați de o armată de chelnerițe care încep să înșire pe masă boluri și farfurii cu mâncare. Fiecare gest e executat precis, bolurile și farfuriile de mărimi și forme diferite sunt așezate într-o anumită ordine, ne simțim ca într-o sală de operație unde medicii pregătesc pacientul pentru intervenție pe cord deschis.

Odată coregrafia platourilor încheiată, începe operația: o chelneriță se instalează în capul mesei și ne arată ce avem de făcut: ia cu bețele 2 foi subțiri de hârtie de orez, peste ele pune o clătită groasă ca o omletă împăturată în două și umplută cu creveți și muguri de bambus, presară fâșii de castraveți și salată, apoi ghimbir și morcovi murați, apoi ia o frigăruie de carne și o scoate abil de pe băț, rulează tot maglavaițul în foile de orez, moaie în sos, mi-o dă în mână și zice: “Eat!”. În timp ce eu savurez ascultătoare delicioasa operă de artă, în celălalt capăt al mesei o altă matroană repetă operația, apoi suntem lăsați să exersăm singuri. Ocazional, doamna matroana mai vine să verifice ce facem, mai întoarce o clătită așezată strâmb sau mai strecoară un ingredient de care fie am uitat, fie am fost incapabili să îl luăm cu bețele. Să spun că suntem fascinați ar fi un eufemism. E cea mai spectaculoasă experiență culinară la care am participat vreodată. Iar gustul… out of this world.

Ne ridicăm într-un final de la masă legănându-ne ca niște rațe și nu ne ajung cuvintele să le mulțumim oamenilor pentru experiență. La ieșire, proprietăreasa ne așteaptă să ne strângă mâna și să ne zică zâmbind: “Tip the waiters”. 🤣 We did, we did.

Trebuie să menționez că această experiență fascinantă, cu gust dumnezeiesc ne-a costat 4 euro de persoană. Cu tot cu băuturi.

Mergând spre hotel prin ploaia măruntă, constatăm cu satisfacție că aceasta s-ar putea să fie cea mai culinară vacanță a noastră. Nu-mi amintesc să mai fi mâncat undeva atât de mult și atât de bine, preparate atât de exotice și cu gusturi atât de nemaipomenite. Ajungem în curând și la băbuța cu jackfruit de la care mai cumpărăm 2 caserole. Le vom mânca pe terasă, ascultând ploaia ropotind pe acoperișuri și povestind despre ce vom mai mânca mâine.

Ziua următoare ne trezim în zgomotul monoton al ploii peste care se aude, inconfundabil, un cor clasic de… colinde americane. Christ the Saviour is Born, We Wish You a Merry Christmas etc. Să fie o casă pe stradă de unde se aude muzică cu boxele bubuind pare a fi o modă locală, iar azi DJ-ul străzii e în atmosferă festivă.

Ploaia va continua la intensități variate pe tot parcursul zilei și nopții ce ne-au mai rămas în Hoi An. Pe străzi și în piețe activitatea continuă netulburată, doar că tot orașul e învăluit în pelerine – mici și mari, colorate sau cu buline, sunt chiar și pelerine speciale pentru scutere. Unii – turiști, de obicei – țin și o umbrelă deschisă peste pelerine. Primim și noi de la hotel și pornim să explorăm orașul acoperit de ape. Totul e ud sau umed, iar râul începe să iasă încet din matcă, dar nimeni nu pare tulburat. Nici nu prea au de ales, ploile abia ce au început și vor continua cel puțin toată săptămâna. La lăsarea serii, felinarele aprinse strălucesc feeric reflectându-se în bălțile de pe străzi și în castroanele cu supe pho pe care turiștii și localnicii le mănâncă liniștiți sub câte o copertină, la marginea străzilor.

Orașul e spectaculos și ploaia îi adaugă o strălucire specială, dar după o zi de plimbare prin bălți și apă, uzi la picioare și cu apa de pe pelerine șiroindu-ne pe pantaloni, ne-a cam ajuns. Încheiem în glorie cu o supă pho fierbinte și ne retragem.

Aici ia sfârșit episodul 2. Urmează al treilea – Christmas Special. Pe curând 🙂