Corespondență din Vietnam – Episodul 3 – În Delta Mekongului

Lăsăm în urmă ploaia și ne mutăm la clima caldă și încărcată de umezeală din Delta Mekongului. Primesc cu brațele deschise căldura blândă, mult-așteptată și briza caldă ce ne întâmpină încă de la ieșirea din aeroport.

Drumul până la cazare trece prin Can Tho – un oraș mare, dar urât și neîngrjit și apoi prin nenumărate sate și așezări întinse de-a lungul râului și al drumului în haos și mizerie. Vamxang Rustic House, casa noastră de Crăciun, e un mic paradis în mijlocul acestui peisaj trist. Trebuie să fie, de departe, una dintre cele mai mișto cazări la care am stat vreodată. Camerele sunt mici bungalouri pe canale, legate cu podețe de lemn de aleile principale și mascate de pomi, flori și plante de toate formele și culorile. În fața bungaloului nostru e un mic pâlc de bambus. Pe terase sunt șezlonguri tot din bambus, interiorul e tot din lemn și cărămidă, iar deasupra paturilor tronează plase ample de țânțari. Baia e amenajată de jumătate în aer liber, între pereți de cărămidă și straturi de flori, sub cocotieri și alți palmieri. În capătul aleii de piatră, la 10 metri de noi, ne așteaptă o piscină mare, numai bună de relaxare, sărituri și răcorire. Deja regret că nu vom sta mai mult aici.

Acum, însă e Ajunul Crăciunului și personalul ne-a pregătit o seară și o cină specială, cu muzică live la chitară și saxofon, decoruri de Crăciun și un meniu de sărbătoare. Plusăm și noi, participanții, cu un mic spectacol de karaoke și ascultăm astfel colinde și cântece din Franța, Polonia, Vietnam și… România! Da, doamnelor și domnilor, se lasă cu un moment artistic cum rar (niciodată nu) veți mai vedea și… să zicem că momentul a fost atât de strălucitor încât noi doamnele am primit și flori pentru reprezentația noastră. Un succes, ce mai!

Seara se încheie repejor, fiindcă în ziua de Crăciun Moșul ne-a adus o excursie cu barca la piața plutitoare și pe canalele din Delta Mekongului. Șmecheria e că începe la 5.45 dimineața. Dar chiar și așa, la sfârșitul zilei copiii vor concluziona că a fost cea mai frumoasă zi de până acum. Iar asta spune multe, for they are not an easy crowd to please.

Aventura începe în piața de pe malul râului unde o întâlnim pe Ena, ghida noastră. Mai întâi târguiește pentru noi niște fructe și 2 pălării. Rezultatul e că le luăm la jumătate din prețul din Hoi An sau Ho Chi Min. Apoi ne urcăm în barcă și pornim.

Piețele plutitoare erau o tradiție vietnameză, dar acum mai sunt doar 7 în toată țara și asta e cea mai mare dintre ele. Șoselele au adus cu ele confortul deplasărilor cu scuterul și mașinile și treptat, piețele se mută pe uscat. “Who knows if they’ll still be here in 20 years” spune Ena. Și e ușor să înțelegi, când vezi cât de greu e ce fac oamenii ăștia. Bărcile încărcate cu fructe și legume și mari cât niște camioane plutesc pe loc, așteptându-și cumpărătorii – bărci mai mici pe care le manevrează abil băbuțe firave și mărunte – cârmesc, trag de firul ce activează motorul, scot din apă elicile care se blochează adesea în gunoaie și pungi de plastic, le curăță și le cufundă la loc. La prova, comercianții agață un băț lung de bambus în vârful căruia fixează marfa ce-o vând: ananas, pomelo și diverse fructe și mai ales legume cu nume necunoscute. Sunt și bărci – restaurant sau bărci-tarabe, de unde comercianții cumpără banh mi-uri, cafele, sticky rice și alte nimicuri. E și o barcă-supermarket. Ena ne spune că nu e o piață pentru turiști, ci una a localnicilor, deci tot ce vedem e viața reală.

Bărcile sunt toate vechi și uzate peste măsură, ruginite și acoperite cu plăci de tablă sau echipate cu tot felul de acareturi care mai de care mai peticite și rablagite. E o tristă defilare a sărăciei și mizeriei, dar oamenii sunt luminoși și sprințari, căci asta e viața lor și alta nu știu. Ghida mă întreabă dacă vreau sticky rice, dar până să răspund, barca băbuței ce îl vinde se îndepărtează și dispare după altele mai mari. Ena o strigă ascuțit, băbuța ridică un pic capul, semn că a auzit, apoi răspunde cu alt țipăt scurt, ascuțit și din câteva manevre total neașteptate ocolește nu știu câte bărci și barje și e lângă noi.

Dintr-un ansamblu de vreo 3 bărci legate între ele coboară într-o bărcuță cât o coajă de nucă două fetițe de vreo 7 și 10 ani, în uniformă. Tatăl le urmează și vaslește coaja aceea de nucă spre mal – le duce la școală. Mi se frânge inima. Ena ne spune că sunt mulți oameni ca ei care trăiesc acolo, pe bărci, în mijlocul Mekongului. Fetele fac parte dintr-o familie de 5. Barca lor funcționează și pe post de cafenea, așa că urcăm să bem cafea și să gustăm niște fructe. Ne întâmpină un pui de cățel cât o veveriță și o masă de plastic cu nelipsiții tabureți de grădiniță pe care sunt așezate niște pahare cu ceai. Așteptând cafelele, ne uităm fascinați în jur: în dreapta, sub niște cuști de plasă puse direct în râu stă o bucată jegoasă de polistiren pe care se înghesuie 4 sau 5 rațe. Alături, pe barcă sunt niște ghivece cu plante. Înăuntru femeia pregătește cafeaua. Ena ne spune că acolo au bucătăria, dormitorul, livingul, tot. De acolo au plecat la școală cele 2 fetițe cu codițe și uniforme impecabile. A treia soră, care nu are mai mult de 15 ani, trebăluiește pe lângă mama ei. Ea nu pare să mai meargă la școală. Savurăm cafelele – delicioase – și câteva fructe tăiate felii, apoi ne luăm la revedere și ne continuăm periplul în acest univers atât de diferit, fascinant și trist deopotrivă.

Odată vizita la piața plutitoare încheiată, trecem la următoarele experiențe inedite: mai intâi fabrica de tăiței de orez, apoi plantația de cacao, apoi livada de fructe locale și, în sfarșit, plimbarea pe canalele înguste ale deltei.

Fiecare popas e o nouă revelație – de la tăițeii de orez colorați la pomii în care crește fructul dragonului, la merele stelate și la șoricelul prins în capcană ce va fi oferit în dar vecinilor pe post de cină. Da da, ați citit bine – atrași de fructe, șoriceii (care au mai degrabă dimensiuni de șobolani) pot produce pagube semnificative culturilor, prin urmare sunt prinși în capcane și… mâncați. “Mănâncă fructe și legume, deci sunt curați, de ce nu i-am manca?” zice ghida noastră. Cine sunt eu s-o contrazic? Nu știu nimic despre lumea lor.

Oricât îmi explică, nu înțeleg nici de ce trăiesc între atâtea gunoaie, aduse sau nu de flux și ocean (cum motivează ea); lipsa oricărui interes de a le strânge, de a amenaja frumos o casă, o curte sau malul unui râu pur și simplu mă descumpănește. De altfel, nu ajută nici engleza lor să purtăm discuții mai complexe. Oricât de corecte ar fi cuvintele, pronunția mă pune la pământ și înțeleg maxim jumătate din tot ce spune ghida. De fapt, e bine că suntem 6, fiindcă între noi reușim să punem cap la cap frânturi de propoziții și de cuvinte pentru a înțelege ce zic. Au un stil de a tăia cuvintele, parcă nu pot pune mai multe silabe la un loc, dincolo de inevitabilul “țe” în loc de “ce” sau “s” în loc de “ș”. Astfel, “rice paper” devine “rye peypa”, “milk” devine “muke” și tot așa, până ți se face lehamite de orice discuție.

Dar, cum spuneam, dimineața e un succes absolut și odată ajunși înapoi în micul nostru colț de rai, nu ne mai rămâne decât să lenevim la piscină, în pat sau pe șezlonguri și să ne bucurăm de recolta bogată de fructe a zilei. Doar e Crăciunul!

Mâine schimbăm din nou locația, pentru ultima dată.

Pe curând și…Merry Christmas!