Corespondență din Vietnam

Episodul 1 – Scrisoare din Saigon

E 16.30 când aterizăm în  Ho Chi Min (=Saigon). Primele impresii – suprastimulare senzorială – căldură umedă, aglomerație de oameni și scutere, gunoaie la colțul străzilor și tarabe peste tarabe cu tot ce vrei – fructe, șlapi, sandvișuri banh mi, cutii și castroane cu alimente ciudate care arată ca niște bureți, smocuri de fire și ațe sau piureuri dense în culori vii. Pe tejghelele înalte tronează clădite în teancuri pulpe de păsări de jumătate prăjite și pungi cu arahide.
Luăm o cină delicioasă pe trotuar, la o masă de metal cu tabureți de plastic. Pe lângă noi se perindă non-stop turiști, localnici, polițiști, femei ținând de mână copii haioși, unii în pijamale.

Alăturat, un alt “restaurant” stradal vinde doar supe pho. Le poți mânca așezat pe niște mini-tabureți la mese mici din plastic roșu, ca de grădiniță. Lângă mese, câteva localnice spală vasele folosite în oale și castroane mari, pline cu apă și clăbuci, apoi le pun teanc într-o oală mare, gata pentru noii clienți.

În Piața Ben Thanh standurile se închid treptat și în aer plutește o duhoare nedefinită. Ar putea fi de la durian – fructul cel mai puturos din lume, de vânzare gata secționat pe mai multe tarabe, deși oricum pute și prin coajă – sau pur și simplu de la mormanele de gunoaie.

Simțim o fascinație imbinată cu respect pentru batalioanele de scuteriști care năvălesc pe străzi în și din toate direcțiile. E ca un furnicar imens, unde pare să domnească un haos de nedescris, dar totuși se circulă lin, după reguli doar de ei știute, iar claxonul trebuie să aibă un manual al său propriu – se claxonează rar și scurt, probabil cu rol de semnalizare și rugăminte mai mult decât de avertisment și înjurătură. După două zile de traversări ce de pe margine ar părea sinucigașe, ajung însă să văd totul ca pe un dans atent coregrafiat și prea puțin periculos: scutere, mașini și pietoni ne ocolim abil unii pe alții  și aproape că nici nu mai clipesc când la 30 cm în fața mea trece un scuter, în timp ce pe la spate mă ocolește un taxi.

Hotelul – și mai ales piscina de la etajul 9 – ne oferă oaza de liniște de care avem nevoie pe post de ancoră pentru a ne putea abandona cu totul aceastei imersiuni culturale.

Ho Chi Min e ca un cocktail tare, cu 3 ingrediente principale: spațiul geografic eminamente asiatic, trecutul colonial francez și prezentul cu turnuri înalte din sticlă și oțel.

Spațiul geografic vine cu vibrația străzilor,  haosul traficului, cultura locală. El pune zâmbete pe fețele oamenilor, fructe exotice la colțurile piețelor, pălării conice pe capetele femeilor, dar și gunoaiele de pe străzi, mirosurile grele, mâncărurile delicioase în ciuda condițiilor în care au fost gătite. Geografia e cea care îi face atât de diferiți de noi și ne permite să constatăm această diferență fără să-i atașăm nicio judecată. Aici, pur și simplu așa stau lucrurile.

Trecutul colonial e ilustrat ici-colo, de câte o clădire ce ar putea fi transplantată pe orice stradă din Paris, Bruxelles sau Viena și de bulevardele largi flancate de arbori înalți, eleganți. În general păstrate în stare impecabilă, aceste clădiri au un farmec special când răsar cochete ca o franțuzoaică dintre fațade încărcate de reclame, blocuri în paragină și străduțe înguste.

Tot din vremuri franceze vine și faimosul sandviș Banh Mi – o variantă locală a baghetei franțuzești, umplută cu pateu sau carne, mult coriandru și diverse alte ingrediente ale bucătăriei locale. Și egg coffee, cafeaua cu ou – pentru că localnicii au încercat să înlocuiască cu ou laptele din cafés au lait, absent adeseori în timpul unuia dintre numeroasele războaie.

Despre modernismul local nu sunt prea multe de spus – se vede în nenumăratele turnuri de oțel și sticlă, ca Bitexco Tower cu helipadul de la etajul 52 și încă vreo 25 de etaje deasupra. În fațadele acoperite cu leduri și reclame colorate. În cafenelele cochete care oferă chai latte și smoothie laolaltă cu egg coffee și ceai verde. În modul în care acest oraș se reinventează continuu, adaptându-se la valurile de turiști și la nevoile localnicilor, deopotrivă.

Am fost și la celebra piață Ben Thanh – o hală imensă cu tarabe doldora de suveniruri, haine, cafea, fructe și alte delicatese locale. Dar dacă vă imaginați plimbându-vă poetic printre ele, alegând mărunțișuri și gustând ici-colo câte o extravaganță, think again. Pe aleile înguste dintre tarabe roiesc sute de oameni în toate direcțiile, iar vânzătorii te acostează de cum le intri în raza de acțiune și te slăbesc doar când te preia vocea pițigăiată a următorului: “Come look miss! Suvenir, miss? What you looking? Vietnamese coffee lady? Come look lady! Come see here! Jewellery miss? What you looking, Lady. I give good price Ma’am. Why you don’t look? Come…” Și tot așa pe zeci și zeci de alei, până la epuizare. A mea, că resursele lor par nelimitate. Astăzi, așadar, am decis definitiv și irevocabil: nu îmi plac aceste piețe. There, I said it. Mă duc să cumpăr suveniruri dintr-un magazin. Dintr-un supermarket. De undeva unde să am spațiu personal și să plătesc cât scrie pe etichetă.

La final… E greu să spui dacă îți place sau nu un oraș ca Ho Chi Min-ul. E… copleșitor și fascinant deopotrivă. Pot înțelege ușor de ce unii l-ar detesta, dar eu m-am trezit gândind că o să-i duc dorul de îndată ce m-am urcat în taxiul ce ne-a dus la aeroport. Nu mă văd locuind aici, dar mi-a făcut plăcere să-l descopăr în tihnă și i-am savurat autenticitatea. Mi-a plăcut experiența și zumzetul orașului, mi-au plăcut batalioanele de scutere ce se avântau în intersecții ca legiunile romane în luptă, doar că fără să facă nicio victimă. Piața de noapte Ben Nghe. Cafeaua cu lapte de cocos. Mâncarea! Dumnezeule, mâncarea!!! Sucurile de fructe. Fructele! Jackfruit!!

Cred că a devenit evidentă concluzia și în timp ce scriam, înțeleg și eu.

Între timp, am începutul episodul 2 – Hoi An. Va urma!