Pentru a ajunge pe Phu Quoc, mergem cu un microbuz până la Rach Gia și de acolo luăm un feribot. Ne așteptam la un drum pe șosea lung și plictisitor, dar de fapt traversăm câmpuri nesfârșite de orez de un verde aproape fosforescent și livezi întinse de jackfruit, papaya și alți pomi necunoscuți. Din loc în loc între straturile de orez, vedem oameni trebăluind, ca într-un documentar de National Geographic. În unele localități, șoseaua e flancată de steaguri prinse de stâlpii de iluminat, ca în România de 1 Decembrie.
Ajungem în Rach Jia cu 1h30 înainte de plecarea feribotului, așa că bem niște cafele la o terasă… cu mese și scaune de grădiniță, cum altfel. E plin de localnici cu fețele ca de pergament și toți ne studiază curioși și zâmbitori, fără nicio reținere. Alături, un scuterist doarme în poziția de repaus patentată: întins pe spate, cu capul pe ghidon și un picior îndoit sub celălalt, la nivelul genunchiului.
Feribotul pleacă la marele fix și despică valurile Mării Chinei de Sud cu o viteză spectaculoasă, de-a dreptul nemaivăzută la un feribot – peste 50 kmh. Îmi petrec cele 2h30 sus pe punte, privind în zare marea de un verde cenușiu, frământată neîncetat de vânt și curenți. Sunt puține vapoare pe această rută, majoritatea de marfă sau de pescuit și toate vechi și ponosite. Nu există nicio asemănare cu flota maritimă din Mediterană, de exemplu.
Odată ajunși în Phu Quoc, drumul până la complexul unde ne vom petrece ultimele zile de vacanță mai durează aproape o oră și, din nou, ne poartă prin contraste. Pe insulă e și mai multă sărăcie, dar și o explozie a infrastructurii turistice. Prin urmare, vedem gunoaie și cătune sărăcăcioase, dar și un complex turistic gargantuan din seria kitchului grotesc – un mini-oraș alcătuit din zeci și zeci de clădiri în stil vest-european, aproape ca la Brugges sau Amsterdam, vopsite în culori dubioase și aliniate de-a lungul unui bulevard perfect cosmetizat, dar toate goale și fără semn că ar fi fost locuite vreodată.
Din fericire, complexul în care stăm noi e cochet și micuț, format din bungalouri de cărămidă cu mici terase și un petec de gazon în față. Piscina e mare și în jurul ei sunt șezlonguri pe alese, plus colace, mingi și alte accesorii. Bicicletele se pot folosi la liber, la fel și caiacele și echipamentul de snorkelling. Pe lângă salonul principal, restaurantul are și numeroase mese pe plajă, mici foișoare și o terasă unde aproape că stai cu picioarele în mare. Personalul e extrem de drăguț și zâmbitor, dar engleza pe care o vorbesc e atât de stricată, că nici măcar faptul că suntem 6 nu ne ajută să înțelegem ce zic. De altfel, vom avea niște erori de comunicare de proporții epice.
Petrecem ore nesfârșite citind sau lenevind în hamace sau pe șezlonguri la umbră, sub cocotieri sau jucând volei în piscină. De cele mai multe ori, e toată doar a noastră. Plaja, în schimb, e minusculă și neofertantă, iar în apă plutesc uneori bucăți de plastic. Dincolo de complex, peste gard, e un spațiu viran năpădit de gunoaie, iar când marea e furioasă, valurile își iau partea și ne-o aduc la picioare, ca și când ar spune: “Sunt ale voastre. Voi ați făcut asta.”
Nu-mi dau seama dacă sunt gunoaie aduse de mare și revărsate pe malurile insulei sau sunt gunoaie de pe insulă ce se revarsă în mare, dar par să fie omniprezente. Prin urmare, aici plajele sălbatice arată un pic altfel.
Oricum ar fi, marea nu prea mă îmbie; mă limitez la a admira peisajul de pe margine și caut pe mal scoici iar pe finalul zilei ne reunim cu toții la piscină. La un moment dat începe ploaia, dar niciunul nu ne clintim din apa limpede și caldă, iar lăsarea nopții ne va surprinde jucând volei în apă, aproape pe bâjbâite.
După o noapte furtunoasă, ne pregătim de o excursie cu barca. Marea e agitată și răscolită și vântul năpraznic, dar barcagii par senini, așa că pornim vitejește spre barca stil coajă de nucă ancorată la capătul unui ponton plutitor. O rafală de vânt îmi zboară pălăria direct în apă, dar am probleme mai mari decât asta: pontonul are câțiva zeci de metri lungime și dansează isteric pe valurile mari, iar noi trebuie să mergem pe el până la barcă, fără să plonjăm în mare. Îi strâng mâna Cezarei până strigă că o doare și, umăr la umăr, ne bălăngănim ca două babe bete spre barcă. În fața noastră, pontonul albastru ba se ridică, ba se prăbușește în ritmul valurilor ce îmi par imense și mă întreb respirând întretăiat what the heck I am doing.
Cumva ajung la barcă și răsuflu ușurată, fiindcă fundul de lemn al bărcii pare stabil, comparativ cu bidoanele mișcătoare pe care am pășit până aici. Curând, pornim peste și prin valuri și jur că aș fi mai liniștită dacă aș avea și eu o vestă de salvare, dar în barcă nu sunt destule, așa că nu-mi rămâne decât să mă încred în iscusința celor doi barcagii.
Desigur, totul se termină cu bine și o oră mai târziu ajungem într-un nou colț de rai – Starfish beach e exact ce-i spune numele: o plajă aurie, sălbatică, presărată cu zeci și zeci de stele de mare. Fără doar și poate, e unul dintre cele mai minunate locuri pe care le-am văzut vreodată. Apa e limpede și curată, iar fundul mării e lin până departe, prin urmare ne putem plimba sau putem înota în voie, admirând la nesfârșit steluțele. E și un bar pe plajă și două leagăne instagramabile, ba chiar se pot închiria și stand-up paddle-uri.
Pornesc încet de-a lungul plajei, iar decorul îmi taie răsuflarea: nisipul auriu, stâncile, culoarea mării, jungla, chemările bizare ale păsărilor… Aș putea să mă plimb și să pozez la infinit. Nici măcar gunoaie nu sunt foarte multe și toate sunt pe uscat, departe de mal. Apa e impecabilă. A meritat din plin dansul pe pontonul legănat.
La întoarcere, marea e calmă și cuminte, așa că plimbarea cu barca e aproape plictisitoare fără puțină adrenalină. Odată ajunși înapoi, parcă nu prea am avea stare, așa că luăm niște biciclete și pornim spre sat. Plănuim să târguim niște fructe, inclusiv durian și să bem niște cafele.
Satul e sărăcăcios și murdar și, pentru prima dată, miroase urât aproape peste tot. Nimeni nu vorbește o boabă de engleză, ne înțelegem prin zâmbete, gesturi și onomatopee, spre distracția generală a tuturor. Vedem copii de 9-10 ani conducând scutere și o fetiță mai mică pe bicicletă, cu ghidonul încărcat cu punguțe cu cumpărături, mergând singură spre casă. O gheretă vinde pui sau găini întregi, curățați de pene și atârnați pe o funie ca hainele la uscat. O poartă ce pare de garaj se dovedește a fi intrarea într-o locuință privată. Târguim un durian și niște alte câteva fructe, luăm niște banh mi-uri de la un băiețaș simpatic așezat într-o intersecție, comandăm la întâmplare niște cafele la o cafenea plină de localnici și cu meniul exclusiv în vietnameză și în curând gonim spre casă, căci pare să vină iar furtuna.
Vremea însă se răzgândește și ne dă ocazia să mai facem o baie în piscină înainte de masă. Apoi luăm o cină imensă și diversă, stropită din belșug cu niște cocktailuri delicioase, într-un foișor la doi pași de mare. Ca întotdeauna de când suntem aici, fiecare masă e un regal. Se apropie sfârșitul vacanței și încă nu m-am săturat de nimic din toate aceste delicii locale.
Zilele ce au mai rămas trec leneș cu activitate minimă, multă leneveală și o excursie la un mic parc de safari, unde vedem girafe, rinoceri și tigri în (relativă) libertate. În majoritatea timpului, însă, pendulăm între cameră, piscină, hamace și restaurant. Jucăm volei la infinit, citim sute de pagini, mâncăm castroane peste castroane de pho și alte delicii locale și bem hectolitri de sucuri de fructe și cocktailuri. Vietnamezii chiar știu să facă cocktailuri și toate costă între 3 și 5 euro. Am hotărât demult că am datoria să profit la maxim de ele.
Seara, după cină, ne retragem la foișoarele din capătul pontonului și încheiem cina cu platouri de fructe proaspăt tăiate, după care ne-am dus cu bicicleta în sătuc. Tot acolo încercăm și durian. Vântul e aliatul nostru, căci poartă repede mirosul departe. Printre râsete și îmbărbătări ne facem curaj cu toții și gustăm din cel mai puturos fruct din lume. Și… gustul, desigur, nu compensează putoarea. Nu e la fel de rău, dar are o textură scârboasă, de piure ațos și o aromă acru-dulceagă, nedefinită și fooaarte puțin plăcută. Mai încercăm 2-3 lingurițe, apoi îl aruncăm în mare. Încă o provocare bifată, rămăseserăm datori din Sri Lanka.
Într-o zi, mă duc singură cu bicicleta după fructe. Am învățat să navighez prin traficul local fără să-mi salte inima, ignor scuterele care trec pe lângă mine, ocolesc trecătorii și ligheanele cu pește scoase la marginea trotuarului, feresc fața și merg înainte încet. Încet și calm e secretul – traficul lor e haotic, dar curge lent, ca să aibă fiecare timp să vireze, să se înscrie în circulație, să se oprească. Descopăr astfel plăcerea nebănuită de a pendula între resort și satul autentic unde totul e în vietnameză, eu și o bicicletă, cu rucsacul încărcat cu fructe proaspete cumpărate de la localnici toți numai un zâmbet.
Sejurul nostru ajunge curând la final. Ultima cină, ultimul apus de soare oglindit în piscina care odată cu lăsarea serii devine mai caldă decât aerul din jur, ultima baie în piscină, ultimul mic-dejun, ultima scoică, ultimele pagini citite în hamacul de sub cocotieri ce a devenit my new happy place. Ultima adiere de aer încins de soare. Am plecat.
Drumul spre casă e lung, ne așteaptă 30 de ore de avioane și aeroporturi și mașini, e ca un interstițiu în care să ne pregătim de revenire la realitatea noastră și să procesăm ce și cum a fost. E timpul să tragem fiecare concluziile. Vor urma.