Tot mai încântați de cărările puțin bătute, anul acesta când am ales Grecia, am decis să ne îndreptăm spre un loc de care nu mai auzise aproape nimeni. Paxos e o insuliță de 5 km lățime și vreo 13 lungime, cu 2000 de locuitori și zeci de plaje de poveste, la sud de sora ei mai celebră, Corfu. N-a fost ușor nici să găsim cazare, nici să ajungem până aici, dar ce descoperiri au fost vreodată ușoare?
Paxos e acoperită de adevarate păduri de măslini uriași, sălbatici, printre care șerpuiesc drumuri înguste în pante și curbe imposibile. Localnicii și turiștii în mașini închiriate conduc ca apucații și parchează în cele mai neverosimile locații. Inconjurată de golfulețe și porturi naturale, insula e și magnet pentru yachturi și bărci de toate soiurile, care ancorează în apropierea plajelor înainte de a-și debarca pasagerii în apele cristaline. Se văd pavilioane franceze, italiene și chiar americane.
Ne așteaptă 10 zile de descoperiri, dar nu par nici de departe să fie suficiente.
Prima zi – Plaja Charami lângă orășelul Lakka. Sandy, but only inside, după cum ne explică un localnic când întrebăm de ce nisipul promis e înlocuit de pietre albe șlefuite frumos, dar chinuitoare pentru picioare. În orășel parchezi cu greu și până la plajă ai de mers vreo 5-10 minute, după noroc, pe o cărare pietruită printre măslini și pini din care răsună cântecul unic al cicadelor.
Valurile sunt mici, șezlongurile costă 4 euro și sunt înșiruite la umbra măslinilor care ne fascinează cu trunchiurile lor contorsionate și găurite. Aperolul e delicios și toaletele decente. Petrecem o zi ca la carte cu o pauză de plimbare prin oraș și un prânz cu risotto cu cerneală de sepie pe terasa unui restaurant din apropiere. Cina? Plăcinte cu brânză și spanac, feta cu roșii și măsline și baclava.
Ziua 2 – Plaja Eremitis – a apărut în 2008 în urma prăbușirii unui perete al falezei din imagine. Priveliștea e spectaculoasă, mai ales că tot ai ocazia să o admiri coborând pe jos pe o potecă semi-amenejată. Not funny când cari colace, aripioare, saltele, prosoape, loțiuni de plajă și gustări. Not funny nici când o urci în soarele de prânz, cărând la deal toate de mai sus. Not funny nici când o cobori după prânz, încărcat cu toate de mai sus + mâncare pentru o cină pe plajă. Să mai zic că trebuie să o și urci la loc? Nu-i nimic, credeți-mă că merită fiecare pas. Nici măcar copiii nu s-au plâns. Nici măcar o dată. Nici când, după o săritură eșuată de pe o stâncă, Cezara a urcat cu genunchiul sângerând și pielea zdrelită.
Soarele se prelinge ușor de după versantul din spate, iar peste cel din dreapta se scurg ușor câțiva nori. La baza falezei prăbușite ne apără de razele prea tari umbra deasă a stâncii. Umbrelele ne sunt în plus; ca și ieri sub măslini, azi are grijă de noi natura. Înainte de prânz, golfulețul se umple treptat de bărci și yachturi înșirate artistic. Luăm prânzul la o tavernă din curtea unor greci, la umbra deasă a unui tavan din plante agățătoare, unde umplem masa cu mezze delicioase cu denumiri și ingrediente necunoscute. Plăcinte tradiționale ce seamănă cu un drob cald, paste cu carne, nucă și pesmet, brânzeturi locale la cuptor, haloumi în sos de smochine și nelipsita salată grecească. Nimic din bucatele tradiționale ale tavernelor turistice și nu am fi putut face o alegere mai bună. Mâncăm curioși și cu plăcere din preparatele aduse pe rând și fără grabă și pe când terminăm, e ora perfectă de întors la plajă.
Spre seară, yachturile au plecat și marea inspumată ne-a rămas doar nouă și celor câteva cupluri și grupuri de tineri veniți să admire apusul. Copiii s-au luptat cu valurile până la ultima rază de soare, au admirat peștișori pe sub apă și au mâncat covrigi și lemon pie, iar la final ne mai rămâne doar să ne îndreptăm spre casă unde încheiem seara cu roșii, feta și măsline udate cu vin alb rece. Mâine? O altă zi, o altă plajă. Noapte bună!
16 August
Azi a fost ziua superlativelor și nu există poze sau cuvinte, oricât de măiestrite, ca să ilustreze ce locuri minunate am văzut. Țineți minte Antipaxos și Tripitos Arch; dacă veniți vreodată aici și astea două sunt tot ce vedeți, ați văzut ce e mai frumos.
Am început cu o scurtă excursie cu barca-autobuz ce urma să plece “pe la 9-9.30 de aici sau de mai încolo”. În mod surprinzător, am reușit totuși să o găsim la timp și după 15 minute de salturi pe valuri, ca și când pământul s-ar fi pliat și am fi trecut printr-o gaură neagră, ne-am trezit în Maldive. Am zis Maldive? Pardon, am vrut să zic Plaja Voutoumi, insula Antipaxos. Aici doar palmierii au fost înlocuiți de măslini și bancurile de nisip de stânci semețe, altfel toată ziua mi-am amintit de albastrul fosforescent, nisipul alb și apa caldă din Maldive.
Pe la 5 – 5 și ceva am luat una din ultimele bărci ce pleca din paradis și, după un dans spectaculos pe valuri cu muzica vuind în difuzoare, am poposit înapoi pe Paxos. Următoarea destinație – Tripitos Arch – o boltă stancoasă naturală peste mare, la capătul unei scurte drumeții printr-o pădure de măslini urmată de o coborâre hazardată pe stânci deasupra mării. There are no words… după cum spuneam deja.
17 AUGUST
Ieri am fost navigatorii temerari, cunoscuți și după numele de scenă Team Carpați. 6 adulți și 3 copii într-o bărcuță inchiriată de 8 locuri, dansând pe valuri în jurul insulelor Paxos și Antipaxos. Niciunul dintre noi nu are permis și nici nu a mai condus vreodată o barcă. Nici măcar nu știm dacă o barcă o conduci sau o… manevrezi… navighezi…? Adrenalina garantată, răul de mare la fel, dar experiența a meritat neplăcerile.
Am ieșit din port stângaci, dar optimiști, cu vânt din pupa și viteza de croazieră a crescut treptat, odată cu încrederea căpitanului Carpați (Silviu, pt apropiați). Curând, mi-am dat seama că îmi va fi aproape imposibil să mănânc și nici să țin în stomac mâncarea de ieri n-a fost chiar ușor. Am abandonat orice activitate și am privit linia orizontului, respirând adânc ca la o sesiune de meditație. Răcorită și de apa valurilor ce sărea adeseori peste marginea bărcii, am reușit chiar să mă bucur de falezele incredibil de spectaculoase ale insulei. Încet , Captain Carpați a început să prindă curaj – și noi cu el, e adevărat că starea căpitanului induce starea întregului echipaj, oricât ar fi el de afon, așa ca noi. Ne-am apropiat tot mai mult de falezele stâncoase, printre tot mai multe bărci și iachturi, am admirat apa albastră și nenumăratele peșteri inundate de mare. La intrarea unora era ancorat câte un mic yacht sau barcă și pasagerii inotau în voie în apele limpezi și reci ca de cristal.
Am poposit și noi în 2 golfuri și după ensprezece manevre de aruncat și verificat ancora și aplecat peste bord pentru a verifica nivelul mării și strigăte și comenzi haotice strigate unul altuia ca într-o comedie de hollywood, am reușit să ne și oprim stând pe loc. Adică vorba vine, ne-am trezit legănați de valuri într-un mod atât de… legănat încât 10 secunde mai târziu mi-am dat seama că ori vomit, ori îmi iau inima în dinți și body-board-ul și sar in apă. Nu știu când am ajuns în apă și nici cât de rece era. Măcar mă mișcam și eu odată cu valurile și cumva răul a trecut. Dansul acesta însă a continuat la fiecare oprire și s-a apropiat periculos de mult de limite în Antipaxos, după două tentative eșuate de ancorare pe plajele Voutoumi și Vrika. Între valurile ridicate de ambarcațiunile mari cât casa și aglomerația de bărci mici și mari ancorate în golf, începătorilor ce suntem ne-a fost imposibil să ne oprim fără să ne lovim de bărcile din jur și să înotăm printre zecile de ambarcațiuni fără stresul constant că ne vom trezi sub motorul vreuneia. Așa că ne-am ciocnit de o barcă, am evitat la mustață încă una și ne-am luat tălpășița elegant spre marea largă unde să avem spațiu de manevră suficient.
Între timp se făcuse ora 3, eram pe barcă de la 10 și absolut toate hainele și lucrurile de pe barcă erau îmbibate cu apă. Am decis (cu majoritate, nu unanimitate) că jocul nostru de-a navigatorii se oprește aici și ne retragem către port. 2 ore mai târziu, am mâncat și eu doi biscuiți. Nu regret nimic, dar pe lângă cum se conduce o barcă, am mai învățat ceva: până nu ne cumpărăm yacht – am pus ochii pe vreo două, încă un pic până la suta de milioane de euro și punem o comandă la emag – dar până atunci, ne vom mulțumi cu ture scurte de 2-3 ore. Masa, felicitările și dansul, la mal. Din barcă numai ne uităm, ca în vitrinele de pe Champs Elysees. Mai un yacht cu elicopter și 3 etaje mai unul cu piscină, mai o grotă și o faleză spectaculoasă, apoi frumușel la mal și la revedere. Și dacă mai svem și un căpitan cu permis și experiență, deja e lux. Vouă cum vă place pe mare?
Despre falezele înalte și golașe ale insulelor nu e prea mult de zis. Nici despre apa albastră ca-n cărțile de colorat și nici despre minunățiile de yachturi – vile plutioare – ce despicau amenințător apa în drumul lor, lăsând în urmă sute de metri de valuri ce ne zdruncinau temeinic în țipetele entuziaste ale copiilor. Pe acestea din urmă mi-ar fi plăcut să le fotografiez dacă aș fi putut să îmi plimb suficient privirea prin barcă cât să îmi localizez telefonul. Măcar pe cel cu elicopter pe puntea de sus sau pe cel pe lângă care, trecând, mi-am amintit de imaginea din Titanic. Noi eram bărcuța pescărească ce trecea pe lângă el, care ocupa tot ecranul.
În concluzie…
Paxos e o insulă semi-sălbatică, cu turism puțin și măslini mulți, plaje pietroase – nu cu pietriș cum am crezut eu, ci cu pietre mari, rotunjite de mare și albite de soare – și drumuri înguste cu pante abrupte, curbe și serpentine. Nu o dată pe sectoare unde abia intra o mașină am dat “nas în nas” cu camioane sau cu autobuzul local. Parcarea la plaja Erimitis, de exemplu, e o aventură în sine și am văzut mai mulți șoferi blocați sau parcați în unghiuri imposibile. Nu e o destinație pentru turism comod. La majoritatea plajelor frumoase ajungi pe poteci prin pădure sau pe versanți abrupți, deci ai nevoie de bagaj minimalist, dar avantajul e că din același motiv nici nu sunt aglomerate. Nouă ne-au plăcut drumețiile, potecile printre măslini, tavernele cu aer de cârciumă locală și autenticitatea atât de frumoasă a acestui loc, dar probabil nu pentru toți e la fel.
Ca în multe alte insule, aici timpul e o noțiune relativă. Mai ales la terase. Mâncărurile nu ni s-au adus toate odată decât la o terasă turistică din Gaios. În rest, s-a întâmplat adesea ca primul dintre noi să termine de mâncat până a venit și ultimul fel comandat. Ba chiar Cezara și-a mâncat odată calamarii goi și abia când aproape a terminat i-au venit și cartofii. Uneori, masa poate dura și 3 ore din cauza asta. Nimeni, însă, nu pare deranjat. Ba la prânz chiar ne convenea, fiindcă ne dădea ocazia să ne retragem la umbră 2-3 ore, când soarele ardea cel mai tare.
Prețurile la terase sunt destul de mari, deși nu s-ar putea spune despre insulă că e o destinație de lux din perspectiva felului în care arată terasele sau spațiile de cazare. Probabil din cauza numeroaselor yachturi care ancorează în golfuri și își debarcă pasagerii la masă pe uscat. Și prețurile la cazări sunt mai mari decât te-ai aștepta.
Paxos nu e o insulă pentru concedii comode la plajă. Cele 2-3 plaje amenajate sunt cele mai mici și mai înghesuite și cu priveliștile cele mai puțin spectaculoase. Asta, însă, nu înseamnă că nu sunt pe gustul unora. Preferata copiilor rămâne în continuare Mongonissi, mica plajă artificială cu nisip, iar la Kharami cu ale ei șezlonguri sub măslini, nisip în apă și aperoluri reci servite în pahare aburite m-aș mai intoarce chiar și eu.
Lăsăm însă în urmă insula și portul și drumurile abrupte pe care mergeam zi de zi spre o altă plajă și luăm cu noi doar bronzul, amintirile și câteva suveniruri. Sfârșit.
