E 6 dimineata si afara e inca bezna cand, cu cafeaua aburinda si o punga cu covrigei langa mine, intorc cheia in contact, apas pedala acceleratiei si ma scurg molcolm din garaj pe strada pustie. Buburuza mea pe 4 roti se adapteaza rapid la viteza de croaziera si dupa ce alimentez in pompa pustie, iau cu asalt Valea Oltului luminata doar de stopurile rosii ale tirurilor, ca niste licurici imensi si insangerati. Lângă mine pe banchetă – dosarul (fără șină) cu acte, în cazul în care mă oprește vreo mașină de poliție să mă întrebe de ce nu respect restricția de deplasare pe timp de noapte. Sibiul își revine încet dintr-un lockdown total.
S-a anuntat cod galben de ninsori in regiune si precipitatiile nu intarzie sa apara – lapovita, zloata aruncata cu furie de rotile masinilor din fata, ploaie, ninsoare, nici nu mai conteaza. Stergatoarele fac fata cu greu asaltului si ma felicit ca nu am uitat sa umplu rezervorul cu solutie pentru parbriz. Catre Rm. Valcea se lumineaza in sfarsit de ziua, dar e o zi inchisa si cenusie, cufundata in nori densi si ceata, asa incat abia se pot zari, ici-colo, culmile intunecate ale dealurilor ce incadreaza valea. Din cer continua sa cada o ploaie fina si marunta, tirurile pe care le depasesc cu greu improasca in jur nisip, zloata, calcar si apa, e parca taramul fara sfarsit al apei murdare in toate formele sale.
Dealu’ Negru, in schimb, e uscat si luminat alburiu de razele soarelui filtrate de plapuma groasa de nori. Din loc in loc se mai intrevad chiar pete albe de zapada. Si – cosmarul calatorului in drum spre aeroport – o dunga rosie pe traseul de pe Google Maps. Ma asez cuminte in capatul coloanei, nu pare sa fie prea lunga si nici complet nemiscata, asa ca profit ca sa deschid de tot geamul si sa inspir racoarea dimineatii si sa schimb podcasturile cu jumatate de ora de radio inainte sa ma avant pe autostrada.
Dupa alte câteva mici ambuteiaje pe trista centura a Bucurestiului, ajung la 10.45 la centrul de testare Complet Medical de pe strada Fermei B, la doi pasi de Otopeni. Zbor cu KLM prin Amsterdam, deci pe lângă PCR-ul de ieri e necesar și un test rapid cu 4h înainte de îmbarcare. Testare drive-through, descoperirea drumurilor laturalnice spre aeroport si, la ora 11.05, parchez in parcarea long-term a aeroportului. Inca o premiera bifata. Sunt pe cai mari anul asta, desi i10-le meu e chiar micut. Si e chiar rosu.
Asadar parchez, imi iau micul dejun / pranzul in parcarea pustie pufnind pe nas la bolidul Volvo parcat ”regulametar” pe 2 locuri de parcare, cu dunga alba între roți si ma mut in aeroport.
Astept aproape 1 h fara nicio veste de la centrul de testare. Sun. Adresa de mail gresita, se corecteaza, imi trimit. Fac check-in, control de securitate, control de pasapoarte, ajung la poarta. Tot niciun test. Sun. “V-am trimis” “N-am primit” “Mai trimit” in sfarsit, rasuflu usurata cu ochii pe cuvantul “negativ” din mult-asteptatul test.
Notificare e-mail – mesaj de la hotel si booking simultan – Holiday Inn ramane inchis din motive de covid, rezervarea dvs. a fost anulata. Mi se taie respiratia. In 30 minute urmeaza imbarcarea. Scriu celor de la Radisson Red cu care sunt deja in negocieri pentru un tarif conform plafonului Parlamentului. Fixez obsesiv ecranul telefonului cara sa pot face nimic constructiv, iar 10 minute mai tarziu, in timp ce se anunta imbarcarea, primesc confirmarea de rezervare de la Radisson Red. Deci nu dorm in strada.
Verificare test PCR, test rapid, CI, boarding pass, înșir una după alta foi și acte până când agentul de îmbarcare îmi face semn că e ok. Imbarcare. In avion e semi-pustiu si frig ca in pestera. Ce am mai invatat in pandemie: exista avioane unde e mai frig decat pe cele ale LH – avioanele KLM. Ma invelesc bine cu haina de lana, imi indes castile in urechi si ma afund in lectura. Candva pe parcursul zborului, deasupra norilor, soarele trece de partea mea si imi incalzeste mainile congelate prin hubloul aeronavei. Ah, micile bucurii ale vietii!
Aterizam la Amsterdam la timp si un domn dragut ma indruma spre gara. Ultima etapa va fi cu trenul – Amsterdam – Bruxelles. La controlul psapoartelor, un vames care ar putea fi dragut sub masca neagra ffp2 imi atinge mana cand imi ia buletinul si remarca zâmbind: “Your hands are cold. Are they always like that?” “No, only when I’m freezing in the airplane” ii zic, iar el chicotește cuceritor, dându-mi inapoi buletinul si urandu-mi drum bun.
Aeroportul Schipol e mare si, cand nu e ghost town, cu cafenele inchise, mese împrejmuite cu banda alb-rosie ca la locul crimei si magazine de lux cu storurile trase si becurile stinse, cred ca este chiar frumos. La fel si hala care face legatura cu gara. In schimb, e frig. Un frig din acela umed care iti rascoleste maruntaiele pe sub oricate straturi de haine, de ti-e frig si la inima si la plamani si la tot. Si mai e ceva. Trenul meu nu apare pe niciun panou, iar Google maps imi ofera doar niste optiuni infioraroare, cu Thalys prin Haga și alte trasee mult prea lungi. Hiperventilez. Caut pe sncb international, gasesc in cele din urma trenul, apare si pe panou, vad si centrul de informatii. Mai sunt 15 minute in care ma plimb zgribulita intre peron si hala centrala in asteptarea trenului in care ma voi rasfata cu locul meu calduros si confortabil de la clasa I, courtesy of European Parliament, nu? Nu.
Trenul vine, dar in vagonul de clasa I e un frig de i-ar face invidiosi pe colegii lor de la CFR Calatori. Si in celelalte vagoane. E frig pentru ca e frig, pentru ca – dupa cum imi amintesc cu durere – am cunoscut odata o olandeza care a cerut hotelului sa ii deblocheze termostatul din camera, setat la 20-23 grade, fiindca ii era prea cald, ea era obisnuita la 16. In tren sa fi fost vreo 12, dar asta o fi temperatura de iarna, ce stiu eu?
M-am infasurat mai bine in sal si in haina si mi-am indreptat ochii inspre peisajele de afara, cufundate intr-o ceata alba si laptoasa peste care se lăsa ușor seara. Sunt deja de 12 ore pe drum si, de cand am plecat din parcarea aeroportului Henri Coanda, nu am mai mancat nimic. Partial fiindca am uitat sa iau ceva la mine, partial fiindca oricum nu ma simt in siguranta sa mananc in spatii cu oameni necunoscuti, mai ales acum de cand aceste noi tulpini devin tot mai comune si se transmit atat de usor. Stomacul protesteaza, dar dau mai tare volumul din casti si il ignor. Gaspar Gyongi imi vorbeste despre copilul invizibil din fiecare, Anca Simina de la Recorder despre vaccinarea la sate, Paul Olteanu despre arhitectura mintii si tot asa pana la Anvers si apoi, in sfarsit, Bruxelles.
Undeva intre Anvers si Bruxelles se urca in vagonul altfel pustiu un individ care imi inspira neliniste, desi nu stiu de ce. Poate hainele ponosite, adidasii murdari, sacosele de rafie legate cu nod una de alta. Incerc sa il ignor, dar omul se aseaza peste culoar de mine si se angajeaza intr-o activitate elaborata si agitata de… scarpinat. Se scarpina cu furie pe picioare, pe sub haina, ridicand o mana, ridicandu-si corpul si bagand mana pe sub geaca, la spate. Ma foiesc incomoda pe scaun in timp ce ii urmaresc reflexia in geam. Pur si simplu nu se opreste si simt ca in curand ma apuca si pe mine. Ca sa ma mut, ar trebui să trec pe lângă el și mă simt paranoică, dar nici sa stau nu prea mai imi vine. Brusc, imi dau seama ca as putea cobori la Bruxelles Nord si lua de acolo un alt tren pana la statia mea, Bruxelles Luxemburg. In 2 minute am cumparat biletul si în curând cobor, schimb peronul si astept. Vine imediat si trenul, ultimul pe care am sa il iau astazi, si 10 minute mai tarziu ies din gara pe esplanada puternic luminata a Parlamentului European.
In spatele parlamentului, Radisson Red ma asteapta tacut si puternic luminat. Inauntru e cald – in sfarsit – si miroase a parfum, a curat si a confort. Receptionera imi zambeste din ochi pe sub masca neagra, multumindu-mi ca am ales hotelul lor. Semnez tot ce imi pune in fata, iau cardul si urc in liftul colorat, pasesc pe culoarul cu mocheta moale si, un minut mai tarziu, ma prăbușesc in pat. E ora 8 si sunt pe drum de 14 ore. Rasuflu adanc si imi zambesc. Well done. Inca o data. Acum, am sa dorm.
RETUR – 4 FEB via FRA
Gasesc o posibilitate sa ocolesc testul antigen de la 5 dimineata si o imbratisez bucuroasa, chiar daca inseamna ca voi conduce spre casa intre orele 1 si 5 noaptea. Germania nu solicita niciun fel de test pasagerilor in tranzit.
Pana la aeroport calatoresc cu stil – impart un taxi cu o colega si in fix 15 minute suntem in hala de plecări. In contextul actual, check-in-ul online este doar un fel de pre-autorizare, prin urmare mergem la ghiseele de check-in. Predau bagajul si agenta ma intreaba daca am “the sworn statement”. Pentru o secunda ma uit la ea de parca ar vorbi flamanda. Ce dracu’ de sworn statement vrea? Ma gandesc ca n-are cum sa imi lipseasca din deja celebrul dosar cu acte de calatorie, dar imi ia cateva secunde sa imi dau seama ca se refera la noua declaratie ceruta de Belgia, care nu mai permite decat calatoriile esentiale. Ii confirm ca o am, dar nu vrea sa o si vada. Pe colega mea nu o întreabă nimeni nimic.
Efectele noii restrictii impuse de Belgia se vad peste tot. Sunt permise exclusiv deplasările esențiale și lista acestora este extrem de scurtă. Aeroportul e mai pustiu ca niciodata, abia vezi 3 oameni, toate magazinele sunt inchise, pe holurile inalte si pustii se aude intr-una ecoul sinistru al pasilor noștri. O singura banda deschisa la controlul de securitate si oricum suntem singurele pasagere. Pe unul din panourile care afisa acum un an zeci de zboruri sunt afisate toate zborurile din ziua aceea. Sunt 13. Pana la ora 17.35 cand plecam noi nu mai e niciun alt zbor, nu decolează și nu aterizează niciun alt avion.
Pentru ca e mult mai distractiv sa calatoresti in echipa, ne petrecem timpul lung de asteptare palavragind intr-una si simtindu-ne aproape normal. Plecam aproape la timp, zborul e lin si placut, primim o sticla de apa si un servetel antibacterian si pana sa ne dam seama, suntem la Frankfurt.
Aeroportul e putin mai animat, poposim indelung intr-un duty free, cumparam parfumuri, ciocolate si alcool ca scapate in mall dupa 1 an de Survivor – ceea ce nu e departe de adevar, daca te gandesti ca la Bruxelles suntem in carantina, ne putem misca doar intre parlament si hotel si singura abatere o reprezinta o vizita fugara la supermarketul din Place de Luxembourg pentru provizii.
Trecem de Control pasapoarte, ne pozam cu un Einstein de bronz asezat nonsalant pe o banca si constatam amuzate ca in aceasta aripa a terminalului nu prea mai e niciun loc de unde sa putem lua ceva de mancare. Ca peste tot, 90% din spatiile comerciale sunt inchise. Stomacurile protesteaza, desi al meu e obisnuit sa posteasca in calatoriile astea, dar cred ca s-a vorbit cu ale fetelor si a decis ca tratamentul pe care i-l aplicam era abuziv, asa ca nu mai vrea. Imblanzim bestiile cu niste Pringles si, intr-un final, gasim si niste bretzels si ultimele sandvisuri din galantar. Cina se incheie la fix pentru imbarcare.
Intre timp, primesc o notificare de la Biziday – Belgia a intrat pe lista tarilor cu cod galben, deci la sosire trebuie PCR si carantina. Este evident ca hotararea nu poate intra in vigoare dintr-o secunda in alta, dar nici nu mentioneza o data de la care ar intra in vigoare. Prin urmare, incercam sa nu ne stresam si aproape reușim. Îmi amintesc mantra calatoriilor in era covid-19 – Stay zen, anything can happen.
La sosire in aeroportul din București incercam sa ne strecuram pe culoarul verde, caci – nu-i asa – noi stim ca Belgia ar fi tara verde. Suntem oprite delicat si urmeaza o jumatate de ora halucinanta. Un domn dragut ne spune ca “pe unele ture cei care vin din tari verzi pot trece direct”, dar acum DSP-ul vrea ca toata lumea sa treaca pe la ei, sa evalueze ei situatia. OK…
In fata noastra a trecut deja mai bine de jumatate de avion, majoritatea fara pixuri sau declaratii completate, prin urmare ne asteapta cel putin o ora de asteptare. E ora 12 noaptea si eu mai am 4h pana la Sibiu. Trecem peste Reprezentantul autoritatilor nr. 1 si, ca niște căprioare, sarim din nou pe culoarul verde. In capatul culoarului, un nene cu o masuta – reprezentantul dsp – “Buna ziua, noi Belgia, personal esential al UE, nu prea am vrea sa stam pe aici”. Se uita la noi, zice amabil ceva ce am uitat, ca era irelevant, si ne lasa sa mergem “la vama” (adică la Controlul pasapoartelor). Ajungem la ghisee – fiecare la cate unul. Restul avionului e inca la coada pentru da explicații, completa declaratii si aștepta să primească sau nu derogare de la DSP.
Mai departe se intampla asa: din 4 persoane cu statut, acte si itinerariu identic, lui L. i se verifica pasapotul si trece ca glontul prin rigips; lui A. i se cere boarding passul ca sa dovedeasca ca vine din Belgia, il prezinta si trece in mai putin de 1 minut. Eu si a patra colegă ramanem la o poveste cu vamesii – un el si o ea simpatici si la fel de nedumeriti de situatie ca si noi. Numai ca ei erau autoritatile. Intreaga conversatie s-a purtat pe un ton amabil si aproape distrat. Numai ca ei erau autoritatile
– Declaratia.
– Nu o avem, pentru ca ni s-a spus că nu e nevoie. (insert povestea de mai sus).
– Completati-o si mergeti la domnul sa v-o stampileze.
– Domnului i-am explicat deja ca venim din Belgia si avem statut de personal esential si ne-a zis sa trecem.
Domnisoara vames, dandu-si ochii frumos machiati peste cap si peste masca, ii zice celuilalt in barba (de, n-am apucat sa ii spunem ca suntem interprete, deci auzul e cea mai functionala parte a noastra): “deci eu m-am saturat de astia, unul trece, unul nu, ce-i aici, eu ce sa fac acum?” Domnul vames zambeste si ridica din umeri. Ea se ridica si se duce hotarata sa il traga la raspundere pe dl. DSP. Între timp, el face conversatie – ca au avut colegi care au fost indulgenti si au avut probleme, ca DSP-ul e cel care trebuie sa dea derogare si sa puna o stampila verde pe declaratie cum ca suntem ok etc.
Se indoarce domnisoara
– Aveti pasaport de serviciu?
– Nu, stiti, noi free-lanceri, avem certificat de personal esential si derogare si contracte si… Ii trantesc pe birou dosarul cu acte. În sfârșit își dovedește utilitate! Si domnișoara se uita, prelung si atent la fiecare act.
– Normal ei dau derogare, va trebuie hartia, stiti…
– Nu stim, ca e a patra oara cel putin cand venim si sunteti primii care ne-au cerut vreo hartie.
Iarasi se uita unul la altul, nu-mi dau seama daca amuzati sau exasperati.
– Si… asa vom negocia de fiecare data de acum incolo? întreama amuzata si cu tupeu colega mea. Ma pufneste rasul. Dl vames nu pare suparat.
– Pai nu e o negociere, stiti…
Da, stim, e o lipsa crasa de proceduri si reguli. E ok, acum putem pleca?
Intr-un final primim actele, un zambet si un bun venit acasa. L. si A. au adormit asteptandu-ne. Traversam cu pasi grabiti aeroportul spre iesire, comentand ceea ce e inutil de comentat.
Baie, parcare, plata parcare la ghiseu – automatele de parcare de la Otopeni nu au optiunea de plata cu cardul. Nici de dat rest. Ma duc la tanti de la ghiseu, care ma compatimeste ca mai am 4 ore pana la Sibiu, stie si ea bine drumul, sotul acolo a facut Academia Militara, drum bun si sanatate, la revedere pa.
Maps, podcasturi, rontaieli la indemana, motor si actiune. Inghit kilometru dupa kilometru pe centura mizerabila a Bucurestiului, din fericire uscata si aproape pustie. Ajung pe autostrada, depasesc tiruri dupa tiruri, masinile mici sunt rare si, dintr-un motiv greu de inteles, aproape toate mai incete decat mine.
Ma ia somnul, deschid larg geamul, mut pe radio, dau mai tare Bucovina si traversez Dealul Negru falsand cu volumul la maxim Mestecanis. Apoi, 2 Mind Architect, 1 BBC documentary, 2 Pauze de bine si 1 dezbatere Geopolitique mai tarziu, sunt aproape la Vestem. E ora 4, soseaua si noaptea se contopesc intr-un negru profund, farurile camioanelor de pe contrasens ma orbesc tot mai tare, mi-e prea frig sa mai deschid geamul, prea somn ca sa fac mai cald, dar nu mai apuc sa rezolv dilema fiindca intru deja pe strada mea.
E 4.30 cand parchez in fata garajului si imi mangai cainele adormit. 10 minute mai tarziu, ma strecor in patul cald, langa Cezara si Silviu. Adorm greu, visez liniile albe care mi se desfasoara in fata ochilor la infinit, visez ca e deja dimineata si trebuie sa ma trezesc, e dimineata si Cezara se trezeste, ma strange in brate si ma pupa apoi ma mai lasa sa dorm un pic, ma adun greu ca dintr-o transa lunga, dar sunt acasa si am mai bifat un drum. Am 2 saptamani sa respir pana la urmatorul. Mai incolo… vom vedea ce va mai fi.