mai 2021
Ieșire de weekend în Țara Hațegului
Ca multe alte lucruri pe care vrei să le faci în România, a început cu un hei-rup: să găsești cazare în Țara Hațegului intr-un weekend ploios de sfârșit de mai s-a dovedit mai greu decât anticipasem. După multe refuzuri pe motiv de capacitate maximă și eliminări pe motiv de aspect jalnic din partea noastră și după încă vreo câteva unități tăiate de pe listă din cauza unei politici de anulare excesiv de stricte, am ales într-o ultimă suflare o casă bătrânească în Silvaș, la 7 km de Hațeg, pe care booking o prezenta ca fiind în Hațeg. Ne-a cucerit aspectul exterior, proaspăt zugrăvit și absolut autentic, o casă cu un singur etaj, fără termopane sau balustrade de inox, o casă bătrânească tipic hunedoreană, ce mi-a trezit nostalgia casei bunicilor.
Sâmbătă, pe drum, am făcut un mic detur în căutarea lanurilor de maci, părăsind autostrada Sibiu – Orăștie pentru drumul vechi. Curând, am găsit un petec de maci roșii, delicați dansând grațios în vânt, l-am admirat și l-am pozat, apoi ne-am continuat drumul spre Hațeg. Nu știu dacă ați remarcat vreodată cât de pitorească e șoseaua asta sau soră-sa mai mare, autostrada. Data viitoare, să vă uitați. Mie mi se pare o încântare.
În Hațeg am mâncat regește la Cris Pasta and Pizza – loc recomandat de doamna de la Casa Vulcanilor și partener al Geoparcului Țara Hațegului. Între pizza Dino, sandvișul Straturi geologice și genialele paste cu chiftele Cuib de dinozaur, mâncarea delicioasă a venit însoțită de povești și zâmbete. Locul era gol, iar după ce ne-a servit mâncarea, aceeași doamnă care a și gătit-o s-a scuzat că va lipsi un pic pentru că fuge să livreze o comandă. Talk about multiple hats.
Urmează Rezervația Zimbrilor. 8 zimbri dintre care 2 puiuți intr-un țarc imens la capătul unui drum forestier, printre triluri neîncetate de păsărele și zvâcoliri de broscuțe cât un deget și mormoloci rapizi în bălțile de la marginile drumului. Cezara este încântată, zimbrii masivi și leneși sunt impresionanți – mai ales dacă le vezi privirea blândă, ca de vacă – broscuțele se lasă atinse, distracția e garantată.
Remarcăm “parcarea” rezervației – de-a drrapta și de-a stânga drumului forestier, lipsa oricărei infrastructuri construite cu cap și grijă pentru turistul care oricum vine, că e frumos și ne iubim țara care-i cea mai tare din parcare, deci ce mai contează?
După rezervație urmează un loc magic – sus la poalele Retezatului magic e Fâneața Narciselor. Un drum pietruit îngust șerpuiește printre arbuști proaspăt înfloriți, stejati tineri și salcâmi parfumați până la marginea unui platou decorat magnific cu narcise albe, iriși violet, orhidee albe și sute de alte flori al căror nume nu-l vom ști vreodată. Alerg ca un copil prin pajiștea moale trăgând adânc în piept parfumul muntelui, pozând și admirând petecele de flori până mă plictisesc. Fetele ai găsit o până de fazan și se joacă de-a indienii. Departe, dincolo de dealurile înverzite, se zărește fruntea Retezatului. Mi-e dor de doare.
Pe drumul de întoarcere, oprim în două locuri ce par a avea virșli, celebra delicatesă locală rar găsită în altă parte. Însă unul e un restaurant din seria “a fost odată” într-o superbă casă boierească sluțită hidos de covorul de plastix imitație de iarbă cu care e blagoslovită mica terasă din fața scărilor, iar celălalt e crâșma satului tradițional românesc învăluită în fum, întuneric și mizerie. Virșli altă dată.
Coborâm spre Casa Ana și suntem întâmpinați de o săteancă guralivă și volubilă care ne povestește de toate după ce îi ghidează pe băieți să parcheze strategic ca să mai aibă loc în curtea ce n-a fost gândită pentru oaspeți “încă două mașini ce vin din Austria, mamă”. Ne instalăm în camerele mici și răcoroase ce-mi amintesc de camera de oaspeți din casele de la Cerișor, cu mobilierul din cireș furniruit și vitrinele pline de pahare și servicii “de-ălea bune” și apoi plecăm să explorăm dealul din spatele casei.
Femeia ne conduce pălăvrăgind într-una, dar nu înțelege ce e de văzut pe deal. Zâmbesc auzind-o, pentru că știu: oamenii din satele astea risipite pe dealuri ca într-o poveste cu troli nu știu în ce loc binecuvântat trăiesc. S-au obișnuit cu parfumul salcâmului în mai, al fânului proaspăt cosit în iulie și al strugurilor prea copți în octombrie și nu știu cât de magic este pentru noi. Iar “dealul din spate” nu dezamăgește. Ne învăluie în mirosul delicat al salcâmului în floare, de desfată cu spectacolul florilor de o mie de feluri unduindu-se blând în lumina apusului și, mai presus de orice, ne surprinde cu o panoramă fantastică a Retezatului dincolo de vatra satului, scăldat în soare și parțial învăluit în nori. Peleaga, Păpușa, Bucura 1 și 2, Retezat. Vârfuri ce-mi amintesc parcă de o altă viață și, din nou, mă doare dorul.
Fetele aleargă prin iarba ce le vine până la brâu, printre flori al căror nume mi-aș dori să-l știu, căci la vârsta lor, le culegeam în buchete și le puneam zilnic pe masa bunicii. Dar nu le știu nici acum, cum nu le-am știut niciodată. Știm prea puține despre minunile acestei naturi pe care am învățat prea puțin să o prețuim. Coborâm dealul odată cu soarele ce se ascunde după culmi și ne petrecem restul serii în foișorul din curtea doamnei Ana bând vin din paharele “ălea bune” și povestind despre Geoparc și strigoi și autorități locale. Preludiu pentru Grecia. Talk about life being close to perfect.
Duminica am văzut Cheile Băniței, Peștera Bolii și Casa Vulcanilor, trei mici (sau mari) bijuterii locale legate între ele de o salbă de dealuri verzi, pajiști înflorite și sate pitorești. De la Silvaș am făcut primul popas la Patiseria Mendi din Hațeg pe care vă recomand să nu o ratați la nicio trecere prin micuțul oraș. Și de nu vă este foame și nu vă inspiră niciuna din nenumăratele plăcinte cu toate soiurile de umpluturi dulci și sărate, luați-vă măcar u baigli cu mac. E proaspăt făcut chiar și duminica după masa la 6 și vă promit că nu ați mâncat multe lucruri mai bune decât ele. Pe cuvânt de expert.
Ei și uite așa cu mâinile pline de pungi cu bunătăți am pornit spre Cheile Băniței, la marginea Parcului Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina și la vreo 20 km de Petroșani, navigând ca surferii intr-un ocean de verde, printre crânguri de salcâm și pajiști decorate cu milioane de flori galbene. Bine ascunse in spatele liniei de cale ferată, Cheile Băniței nu sunt marcate de niciun indicator rutier. Pe un forum de călătorii, un temerar hotărât dă însă indicații clare: “Cum ieși din Bănița, pe dreapta e un Peco părăsit, iar în spatele lui un drum de pământ ce vă duce la chei.” Urmăm indicațiile atât de oficiale și precise și intr-adevăr, după peco-ul părăsit dăm de un drum forestier, iar la capatul lui o parcare ad-hoc, niște rable răsturnate, o clădire cu un potențial imens de centru de primire și activități turistice lăsată în paragină și mai încolo, cheile – un spectaculos canal aproape cilindric săpat de apă în calcarul moale și colorat de apa ce se scurge de pe versanți. Imaginea te lasă fără cuvinte și te invită la cățărat, ceea ce unii dintre noi și facem. Un picuț.
La 2 km mai departe, Peștera Bolii poate concura lejer nu doar la peștera cu cel mai urât nume din România, ci și la peștera cea mai frumoasă. La intrare, aceeași infrastructură inexistentă, mașini parcate haotic de-a dreapta și de-a stânga drumului, gunoaie, lume destul de multă și de prost crescută. Casa de bilete însă ne impresionează plăcut, e plină cu picturi de animalr pe lemn și mesaje minunate despre părinți și copii. Peste drum de ea, un gigantic Pet-Man cu un mesaj scris cu markerul despre importanța reciclării plasticului.
Peștera e printre puținele din România cu intrarr si ieșire separate, deși ieșirea e închisă pentru public, deci facem o buclă și ne intoarcem. Râul care o traversează pe mijloc și vocile Cezarei și ale Ilincăi reverberând de-a lungul pereților de calcar îmi amintesc de Cireșarii și zâmbesc nostalgic.
După peșteră, popas de prânz la porbagaj și inapoi spre Hațeg, la experiența Casa Vulcanilor. Găsim cu greu un loc de parcare și o întâlnim pe Alina care vreme de 90 de minute ne poartă peste un râu pe un pod suspendat, pe cărare pe lângă roci vulcanicr și funduri de mări preistorice până la o casă colorată din chirpici, un vulcan cu miros de oțet, un pat de fosile și copacul lui Strâmbă Lemne. Casa Vulcanilor e o experiență de educație non-formală adorabilă pentru cei mici și interesantă chiar și pentru adulți, chiar dacă prețul poate părea un pic cam mare. Însă copiii se distrează de minune, învață și se bucură de natură. Am cheltuit bani mai mulți în moduri mai inutile de atât.
De la Casa Vulcanilor mai facem un popas la Patiseria Mendi și pornim spre casă. Pe drum plănuim să ne oprim și la o plantațir de căpșuni, dar nu suntem printre norocoșii ce nimeresc destinația, așa că experiența aceasta o trăim doar din poveștile Cezarei și din pozele cu parfum de căpșuni ale lui Mihai. Dar căpșunile din caserole parfumează toată mașina și sunt de departe printre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată. O altă experiență ce se cere repetată.
Ne întoarcem acasă sub lumina fermecată a soarelui la apus și la intrarea în Sibiu ne întâmpină un curcubeu ce pare că a căzut pe pământ printr-o spărtură din nori.
Și uite așa o aventură pregătită din mers și de la care nu aveam mari așteptări s-a transformat într-un mini-weekend de poveste unde vremea a ținut cu noi și totul a fost la superlativ. Nici măcar Cezara nu a avut de ce să se plângă, ba i-a plăcut atât de mult, că n-a știut să aleagă ce a fost cel mai frumos. Pentru că… totul. 
