Amsterdam… O poveste în 14 fotografii

Ah… cu ce să încep oare? Păi să încep cu ce a fost înainte… Înainte de Amsterdam 2024, a fost Amsterdam 2020 și 2021, în plină pandemie. Aeroportul din Amsterdam, mai precis. Un aeroport post-apocaliptic pe care n-am să-l uit vreodată, cu baruri acoperite cu pânze negre funebre și pașii celor câtorva călători răsunând la nesfârșit pe coridoarele lungi, pustii și întunecate. Pe stânga, la ieșirea din aeroport, o cafenea ce părea să fi închis în grabă, căci pe mese încă rămâseseră tacâmuri așezate și chiar și o sticlă cu vin. Obișnuiam să fug până acolo 2 minute înainte de a lua trenul spre Bruxelles ca să iau o gură de aer înainte să-mi schimb masca ffp2.

Nu am să uit niciodată acea față a aeroportului din Amsterdam, așa cum n-am să uit nici aeroporturile din Munchen, Bruxelles, Frankfurt sau Luxemburg. Undeva sunt și pozele ca dovadă, pentru când nimeni nu va mai ști și nu va mai crede cum a fost… atunci, în pandemie. Dar am vrut să cunosc și celălalt Amsterdam, de dincolo de aeroport, de după și dinainte de pandemie. Aceasta e povestea pe care noi și orașul am scris-o împreună în 3 zile.

Mai întâi a fost mizeria. O mizerie cum n-aș fi crezut că e posibil și nici n-am mai văzut în Londra, Parisul sau Bruxelles-ul „cel mizerabil” cum îl descriu unii. Și nu în cartiere mărginașe, ci la fix 2 pași de Rijksmuseum, pe străzile cele mai emblematice ale orașului. Am primit mai târziu o explicație de la ghida de pe vaporaș – suntem la o zi după King’s Day și gunoierii fie nu fac față, fie nu au programat curățenie specială în afara zilelor obișnuite de curățenie. Well… I’m not buying it. Adică așa o fi, dar nu se poate, dearest friends, să lași așa mizerie pe stradă, s-o poarte vântul olandez în toate cele patru zări. Nope. Nu se face, sorry.

În afară de acești munți punctuali (dar frecvenți) de gunoaie, să menționez și Dam Square, zona Rokin și Rembrandt Square, kilometrul zero pentru shopping, street fun și cafenele și ce are Amsterdamul mai urât, dacă mă întrebați pe mine. N-am zis neapărat urât, ci MAI urât decât restul. Adică dacă Amsterdam ar fi de 10, să zicem că zonele astea ar căpăta un… 7 cu indulgență din partea noastră. Cam atât.

Și cam atât și cu ce ne-a plăcut mai puțin la acest oraș, fiindcă în rest am fost pur și simplu fascinați.

Pe fundal Rijksmuseum, în Museumplein – o esplanadă largă acoperită cu iarbă, străjuită de canale și muzee și întretăiată de piste de biciclete și alei pietonale. Nu am vrut să fie o vacanță jalonată de vizite programate la ore fixe, prin urmare n-am luat bilete la niciun muzeu. Nici nu ne așteptam să găsim, dar pe principiul „norocul prostului”, am aruncat un ochi pe site-ul Rijksmuseum și ce să vezi, am găsit bilete chiar a doua zi. Mi-am promis cu această ocazie că never ever n-o să mai cumpăr bilete la marile muzee ale lumii cu luni și ani înainte. If it’s meant to be (seen), it will be.

Altfel, Rijksmuseum a fost o încântare, mai ales că au o aplicație foarte… realistă, pentru cei mulți ca noi care vor să vadă cât pot cuprinde cu mintea și privirile în maxim 2-3 ore, fără să regrete după aceea că au ratat tocmai capodopera din ultima sală. Am făcut un periplu de bun simț care a parcurs toate marile opere, de la Rondul de noapte al lui Rembrandt la splendidele și exorbitantele căsuțe de păpuși ale aristocratelor (prea) bogate și plictisite, iar la ieșire am savurat la fel de mult recitalul la acordeon al unui cântăreț stradal, în pasajul ce trece pe sub galeriile muzeului.

Pentru că vremea a ținut cu noi mai ceva ca vrăjită – 3 zile de soare, vânt spre deloc și temperaturi de peste 20 de grade – ne-am petrecut cea mai mare parte a timpului cutreierând pe străduțe și pe canale – am admirat la nesfârșit cele 9 străzi monument UNESCO (De Negen Straatjes), numeroasele case înclinate, cafenelele și podurile, magazinașele cochete, bărcile-locuință. Acestea din urmă sunt în proporție covârșitoare AirBnb-uri acum, dar multe sunt și locuite de olandezi și costă sume absolut exorbitane, după cum ne povestea ghidul de pe vaporaș. De ce ai da sute de mii de euro să locuieși pe o barcă în 50mp… eu n-am reușit să înțeleg. Poate voi?

O altă specialitate a acestei vacanțe? „Atârnatul” la terase. Neavând nicio listă de obiective, niciun muzeu de bifat la ora X, ne-am așezat frumos la fiecare terasă care ne-a plăcut ba să bem o bere, ba să ronțăim un sandviș, respirând aerul și soarele și tot canabisul din lume care plutea mai peste tot în aer în strat gros, ca o pătură pufoasă. Nu, n-am încercat în nicio versiune. Ne-am luat doza suficient din aer 🙂

Ce ne-a frapat peste tot a fost traficul extrem de redus – deși mesele erau în drum, la un pas de mașini, acestea din urmă treceau rar și încet, precaut și cuminte, ca într-o filmare cu încetinitorul. Sigur, cu bicicletele era altă poveste, dar ele nu făceau nici zgomot, nici fum. Per ansamblu, deși Amsterdamul e capitală, ne-a lăsat mai degrabă impresia unui orășel tihnit de provincie. Mai apoi am văzut la marginea orașului imensele cartiere de serviciu cu zeci de clădiri de birouri, dar până și acestea erau înconjurate de piste de biciclete, zone verzi și spații de agrement, iar cel mai probabil transportul la și de la ele se face preoponderent cu bicicleta și trenurile locale. Și se vede.

De pe un pod, am văzut o barcă. Nu e niciuna din cele de aici, era una micuță, pe care abia încăpeau vreo 20 de oameni, iar la mijloc avea un băruleț și un barman care servea băuturi reci în timp ce navigai pe canale. Am căutat-o după nume, am găsit-o, am setat destinația pe gps și ne-am urcat la bord. Din toate „croazierele” urbane, din toate orașele-capitală cu râuri navigabile, s-ar putea ca asta să fi fost cea mai frumoasă de până acum. Căpitanul? Un… Solden (să mă ierte dacă îmi amintesc greșit numele) de vreo 19 ani, blond, simpatic și înalt ne-a plimbat cam o oră pe cele mai frumoase canale, ne-a mai zis ici-colo câte o poveste într-o engleză frumos articulată, a mai tăcut, a mai zâmbit, a mai răspuns la întrebări. Colega lui barmaniță era o neo-zeelandeză de vreo 55 de ani, mutată de 7 ani în Amsterdam, cu părul jumătate blond, jumătate brunet. O pereche exotică cum fix aici te aștepți să găsești, un tur drăguț fără să fie prea comercial, un gin chiar bun și un soare just right. Perfecțiunea e făcută din experiențe ca aceasta.

Printre altele, cei doi ne-au povestit despre ferestrele fără perdele ale olandezilor – când ei erau plecați pe mare, ele voiau să arate că stau cuminți și îi așteaptă; despre casele înguste – impozitul se plătea pe amprenta la sol, prin urmare casele se construiau în sus mai mult decât pe suprafață; despre cartierele exorbitant de scumpe de-a lungul canalelor mai liniștite, unde o casă poate ajunge să coste și zeci de milioane de euro.

Piața de flori plutitoare – o stradă întreagă cu tarabe aliniate de-a lungul și deasupra canalului unde se vând bulbi, flori, semințe și alte suveniruri. O experiență interesantă, deși extrem de aglomerată de la un punct încolo, așa că facem cale întoarsă. Oricum, de la a cincea tarabă încolo, cam toate par la fel.

Când lași întâmplarea și nu lista de obiective să îți ghideze pașii, dai peste minunății ca asta. Posibil să fie una dintre cele mai mișto poze pe care le-am făcut în Amsterdam. Nu știu ce biserică este, nici cum am ajuns la ea sau cum aș mai putea-o găsi, dar imaginea în ansamblul ei pur și simplu ne-a tăiat răsuflarea. În jur era atât liniște deplină și tot ce se auzea era ciripitul păsărelelor.

În a doua seară am vrut să luăm cina la Den Hallen – o hală cu standuri de mâncare pe modelul Time Out din Lisabona. Locul era aglomerat, fără însă să fie sufocant, iar din difuzoarele amplasate pe stâlpi se auzea o muzică plăcută, de fiesta spaniolă. Genul acesta de hale transformate în locuri de întâlnire și luat masa sunt de neratat oriunde dați de ele. Mâncarea e bună și ieftină, atmosfera e lejeră, plăcută și oamenii sunt mișto.

În ziua 2 am descoperit o altă față a Amsterdamului – de la hotel la una din vechile mori de vânt și apoi la zona modernă a docurilor, cu Muzeul de științe Nemo și Biblioteca centrală. Am mers pe jos zeci de kilometri (de fapt, vreo 25) de-a lungul canalelor, intersectându-ne cu pistele nelipsite de biciclete și admirând clădirile rezidențiale vechi și noi, unele cu geamurile dând literalmente deasupra apei, altele amintindu-ne de Hogwarts. Și am trecut pe lângă multe, multe bărci și vapoare transformate în locuințe, cu podețul ce le lega de sol transformat în mini-grădină sau terasă cu flori sau cu cutii poștale amplasate pe trotuar, în fața lor. Într-un salon, am văzut doi copii jucându-se cu o minge. În altul, un bătrânel citind un ziar.

Clădirea verde din fundal ce seamănă cu pupa unui imens vapor e Muzeul de științe Nemo. Terasa de sus oferă panorame spectaculoase asupra orașului și are chiar și o cafenea. Vapoarele de la baza lui fac parte dintr-un mic Muzeu Maritim privat – toate sunt vechi nave recuperate și restaurate de pasionați, majoritatea încă funcționale. În spate pe fundal se văd o parte din clădirile de sticlă se pe malul drept, mai modern al Amstelului – Biblioteca, conservatorul, sediul booking.com și numeroase alte clădiri de birouri. Ne continuăm plimbarea pe acolo, ca să explorăm și această parte a orașului. La parterul unei clădiri din sticlă găsesc o cafenea cu meniuri doar în olandeză de unde îmi iau o porție de mini-clătite olandeze presărate cu zahăr pudră.

Ziua 3 începe la Albert Cuypstraat Market, un târg local de unde îmi cumpăr o altă delicatesă locală – hering crud cu ceapă și castraveți murați. Captain Stolen s-a jurat că lui îi place și e parte din fibra națională, deci trebuia să încerc. Și bine am făcut, e mult mai bun decât m-am așteptat, ba chiar e ceva ce mi-aș mai lua și altă dată.

Altfel, această piață era la 2 minute de hotelul nostru și tare ne-a plăcut să rătăcim prin ea căscând gura după suveniruri sau curiozități locale.

Ziua a 3-a era 1 mai, așa că ne-am dorit să fim măcar puțin români și, dacă nu puteam să facem mici la grătar, măcar un picnic în natură să încropim. Cu acest gând în minte am luat bilete la Keukenhof, celebrul parc înflorat de lângă Amsterdam, visând la un picnic cu bitterballen si stroopwaffeln printre lalele. Ei bine… n-a fost chiar așa, dar a fost cu povești.

Mai întâi, am fiert în suc propriu într-un autobuz prea aglomerat și lipsit de orice formă de ventilație, blocat pe drumul spre Keukenhof mai bine de o oră din cauza unui accident. Cu această ocazie am constatat că nu doar românii îndură fără să se plângă. Eram acolo un amalgam de nații mai ceva ca melting potul american, inclusiv familii cu copii în cărucior, dar NIMENI nu a scos un sunet sau un strigăt către șofer să deschidă naibii o ușă sau ceva până nu murim sufocați. De altfel, e o concluzie la care ajung tot mai des, cu cât călătoresc mai mult – reflexul nostru de a spune „numai în România se putea întâmpla asta” e fundamental greșit. Nu e nimic „numai în România”, nici gunoaie pe străzi, nici oameni care îndură în tăcere, nici binele suprem, nici răul universal. Dar, cum bine citisem undeva, cu cât omul care descoperă lumea înțelege mai bine că puține lucruri sunt categorice în viață, cu atât mai vehement și mai categoric va fi cel al cărui orizont e mic și limitat.

Când într-un final am ajuns, am descoperit un caz clasic de victimă a propriului succes (și a goanei după profituri, evident). Pe scurt, florile nu prea se vedeau de oameni. De îndată ce treceai de porțile de intrare, te trezeai într-o mare de turiști care se revărsau în toate părțile cu căței și purcei, cărucioare și trollere cu ținute de schimb pentru Instagramuri și TikTokuri, umbreluțe dantelate și voaluri fluturând în vânt, trepiede și rucsaci imenși cu echipamente foto. Fiecare petec de flori devenea instantaneu un studio foto, în asemena măsură încât ți se aruncau priviri furioase ori de câte ori treceai printr-un cadru. Adică la fiecare pas. Din acel moment, traseul nostru s-a conturat după un singur obiectiv – aleile pe care erau mai puțini oameni.

Parcul e superb, inclusiv fața lui mai ascunsă și mai puțin instagramabilă pe care am studiat-o detaliat și we did have some fun, dar atmosfera și frumusețea îi sunt puternic știrbite de aglomerație și, personal, de frustrarea că totul s-ar fi putut rezolva cu o limitare mai severă a numărului de vizitatori. Dar cine sunt eu să judec?

Acestea fiind spuse… ne-am retras din mulțime mai repede decât prevăzuserăm inițial și am încheiat cu o plimbare pe lângă pista de biciclete de-a lungul câmpurilor de lalele.

Ne-am petrecut ultima seară în Amsterdam tot fără o țintă anume, admirând pentru ultima dată poduri și case și canale și savurând tihnit un cocktail și o bere la o terasă.

Nu am o concluzie. Ne-a plăcut și, dacă n-ar fi mii de alte destinații în care să vreau să ajung în viața asta, aș zice că vom reveni curând, cu siguranță. Așa… vedem ce ne rezervă viitorul. Pe curând!