Sunt locuri care îți rămân în suflet într-un fel aparte, iar când le revezi, fie și zeci de ani mai târziu, se creează un arc peste timp și te trezești față în față cu tine cel de atunci, atât de intensă e amintirea. În acel loc agățat în timp și-n amintire regăsești instantaneu senzații puternice pe care le retrăiești cu mintea de acum și sentimente de atunci pe care abia acum le identifici și le înțelegi. Oare știți despre ce vorbesc?
Pentru mine un asemenea loc e Retezatul, locul unde acum 25 de ani am descoperit ce înseamnă muntele: de la chinul de a urca până la 2000 m cu cort și rucsac în spate, la euforia atingerii unui vârf. De la durerile musculare la magia căii lactee desfășurată în toată splendoarea sa sus deasupra Lacului Bucura.
Zilele astea m-am întors eu, dar alta, cu alți prieteni și altă viață, dar magia muntelui a fost aceeași. Primul test de anduranță a fost drumul “forestier” de la barajul Râu Mare până sus la Poiana Pelegii – vreo 40 de km de parcurs în 2 ore doar cu mașină de teren sau cu una de care nu-ți pasă. Gropi, ogașe, denivelări, bolovani ieșiți în mijlocul drumului, pe scurt un drum cam ca albia unui râu de munte. Și uite așa mi-am dezvoltat noi abilități de șoferiță. Hai că poți!
La capătul drumului, un tăpșan transformat peste weekend în parcare ad-hoc așa cum îi șade bine oricărui tăpșan din România. Până la Poiana Pelegii, unde urma să punem corturile, mai aveam 5 minute de urcat și coborât pe bolovani și prin pădure, cu tot cu traversatul unui pârâu pe un “podeț” dintr-un trunchi de copac. Să faci asta cărând plase cu mâncare, saci de dormit și alte sarsanale e din seria “Acum cu extra provocare.” Din fericire nimeni și nimic nu a căzut în râu.
Traseul nostru din ziua 1 a pornit din Poiana Pelegii spre Lacul Bucura, apoi spre Vf. Peleaga, Vf. Bucura 2, înapoi la Bucura și în sfârșit jos la Poiana Pelegii.
Etapa 1: prin pădurea de conifere, urcuș abrupt și prilej de ascultat păsărele și întrezărit culmi muntoase printre brazi, zâmbri și molizi.
Etapa 2: prin jnepeniș, cu peisajul deja deschizându-se larg spre culmi și coame gri-verzui al căror nume Mihai ni le spune conștiincios și noi ba le reținem, ba le uităm sau le încurcăm între ele, cam ca la școală. Picioarele merg înainte, un pas în fața celuilalt, poveștile și glumele curg ca să ne țină companie, presărăm traseul cu scurte pauze și mici gustări și, până să ne dăm seama, am ajuns la Bucura. E soare și liniște și piscurile dimprejur se oglindesc în oglinda rece a lacului. Îmi amintesc exact unde și ce poze am făcut acum mulți ani, revăd meterezele după care ne-am adăpostit cu corturile de vânt și de ploaie. Popasul se încheie și pornim voios spre Vf. Peleaga.
Etapa 3 – golul alpin. Cea mai grea și, totuși, favorita mea. Ne activăm abilitățile de capre negre și urcăm din stâncă în stâncă, oprindu-ne des, cu răsuflarea tăiată din cauza efortului. Pășim printre torente ce se scurg susurând spre lac și nasc în trecerea lor splendide grădini alpine – un spectacol de flori rare și ierburi în culori vii, punctate ici-colo de câte un buchet de rododendroni târzii.
Peretele de grohotiș din față pare imposibil de urcat. În spate, priveliștea ne taie răsuflarea – la picioarele noastre căldarea amplă a Bucurei, Lacul Florica (sau Lia? Sau poate Ana?), tăuri fără nume, versanți și creste negre, dantelate, profilându-se pe cerul albastru pătat cu nori albi, ca de vată de zahăr. Ne simțim ca pe acoperișul lumii, varianta RO.
Mai sus, dintre bolovanii de granit, ne iese în cale o marmotă. Ne oprim să o studiem, se oprește să ne studieze. După ce o depășim, masivul golaș răsună de strigătul ei ascuțit, cu care își avertizează familia de prezența noastră.
Urcăm tot mai aproape de culmea peretelui ce părea de neînvins. Adeseori e liniște, ne auzim doar propria respirație obosită de efort și zgomotul bocancilor pe pietrele aspre. Sus, în șa, ne prăvălim cu răsuflarea tăiată pe o mică pajiște. “Am pulsul 300” spune cineva și râdem cu toții, fiindcă știm exact ce vrea să zică. Facem poze, luăm mici pastile de energie sub formă de batoane, biscuiți sau fructe și atacăm vârful.
Lăsăm în urmă ultimul petec de verdeață, vârful e un amalgam nesfârșit de blocuri de granit mici și mari ce par aruncate unele peste altele precum cuburile de lego ale unui uriaș jucăuș care s-a înfuriat și și-a dărâmat castelul cu o lovitură de picior. Înaintăm încet, metodic, cu opriri dese pentru că peisajul ce se deschide în față e fabulos, dar și pentru că atât ne țin picioarele și plămânii. Și iată-ne ajunși – Vf. Peleaga – 2509 m, mai înalt decât frate-său Retezat care a dat numele masivului doar pentru că e mai estetic și și-a inventat o poveste mai frumoasă. Deci și în natură ca în viață, cum ar veni.
Între sesiunile foto observăm departe, jos, o turmă de vreo 7-8 capre negre ce traversează grăbite versantul. Deasupra ne dă ocoluri în zbor maiestuos o acvilă de munte. Dar vântul șuieră năpraznic, soarele s-a ascuns după niște nori și încep să ne înghețe mâinile, așa că lăsăm vârful în urmă și coborâm pe potecă mai la adăpost, ca să continuăm traseul de creastă în jurul căldării Bucurei, spre Vf. Bucura 2.
Dificile și adeseori periculoase, traseele de creastă sunt preferatele mele pentru că oriunde te-ai uita, peisajul e spectaculos. Și pentru că nu presupun urcușuri abrupte, ca atunci când ataci un vârf. Savurăm așadar fiecare pas pe poteca de creastă, necăjiți doar de vântul aspru și de norii ce se încăpățânează să țină soarele prizonier. Găsim curând un loc ferit ideal pentru un mic picnic – sandvișuri încropite ad-hoc, cârnați picanți cu biscuiți Tuc și cașcaval tăiat din brișcă, un măr, un baton de cereale. Orice ar fi, aici sus are gust de stele Michelin.
Continuăm spre Colții Pelegii, negri și amenințători, apoi spre Vf. Bucura 2, alt amalgam de pietre răsturnate aleatoriu din cutia cu jucării a titanilor. Între timp a ieșit soarele și ni s-au dezghețat mâinile, ca în poezia lui Alecsandri (parcă?). Dansăm un dans constant al imbrăcatului și dezbrăcatului, cu deschis și închis fermoare și tras buffuri peste urechi, pe cap sau în jurul gâtului numai ca să le dăm jos 3 minute mai târziu și să o luăm de la capăt
De pe Bucura 2 coborâm în Curmătura Bucurei și de acolo spre lac și spre poiană. Ceasul e aproape 6 și noi suntem mult în urmă față de ce ne-am propus, așa că lăsăm Judele și restul traseului de creastă pentru altă dată. Ai zice că nu suntem chiar montaniarzi per se, ci mai degrabă iubitori ai muntelui, fiindcă simțim nevoia să ne oprim des și să imortalizăm priveliștea mai degrabă decât să țopăim de pe un vârf pe altul cu obiective clare și musai de atins. Îl rugăm pe cel dintre noi care e cu adevărat montaniard să ne ierte și să ne accepte ca atare. Știe el cine e.
Coborâm așadar spre Bucura, mai spectaculos ca nicicând în lumina blândă a soarelui la apus. Platoul s-a animat de zeci de corturi și pe drum mai jos ne întâlnim cu alții care urcă încărcați tot spre Bucura. Noi accelerăm cu ultimele forțe spre poiana ce nu pare să mai vină odată. Undeva pe traseu ne intersectăm cu cineva care cară într-o mână o plasă de rafie. Cum o să urce cu ea până la Bucura… aș vrea să pot vedea.
Jos în poiana noastră e la fel de pustiu și soarele a apus demult, așa că se lasă frigul. Pregătim rapid niște cârnați surpriză la grătarele de unică folosință (!), îi udăm cu o Fetească Neagră și îi afumăm bine să scăpăm de insecte și suntem gata de somn. Deasupra noastră bolta cerului e pictată cu stele și constelații neștiute și în timp ce o admir întinsă pe spate în iarba deasă, aproape fără să-mi pese de insectele nesuferite ce nu ne dau pace, îmi amintesc din nou de atâtea alte momente identice din trecut, când am stat întinsă pe iarbă, sub cerul presărat cu stele și înrămat de vârfurile zimțate ale brazilor.
Insist să punem plasele cu mâncare pe o stâncă înaltă, departe de corturi, pentru că știm preabine că aici noi suntem musafirii, iar urșii sunt la ei acasă, apoi ne ne retragem în corturi. Dar mintea parcă mi-o ia razna bezmetică în 100 de locuri deodată și somnul nu vine, orice aș face. Se face 2, se face 5, simt frigul nopții când mă răsucesc neputincioasă de pe o parte pe alta, dar nu frigul nu mă lasă să dorm, nu știu ce e, dar văd zorii venind și adorm într-un târziu după 5, o oră sau două, cât să treacă timpul mai repede. Și eram atât de convinsă că voi dormi neîntoarsă!
Dimineața ne găsește pe toți zgribuliți și nedormiți, căutând razele încă rare și timide ale soarelui. Nimeni nu a dormit, mulți au suferit de frig, dar odată cu soarele ne revine și energia și bună dispoziția, așa că luăm un mic-dejun rapid și facem planuri pentru noua zi. Azi trebuie să ne întoarcem acasă și suntem deja obosiți, așa că traseul va fi mai scurt și mai ușor. Crezusem că asta va însemna și mai puțin spectaculos, dar Valea Lăpușnicului avea să îmi arate cât de tare m-am înșelat.
Ieșim din poiană, continuăm vreo 10 minute prin pădure și apoi ieșim în mijlocul unei pășuni alpine absolut senzaționale ce continuă la nesfârșit de-a lungul unui mic pârâu, până departe, la poalele Vârfului Păpușa. Cerul e albastru și senin, vântul adie ușor și cărarea șerpuiește prin pajiștea cu iarbă înaltă și flori multicolore, presărată ici-colo cu pâlcuri de jnepeni și ienuperi. Curând vedem sus pe versantul din dreapta și turma de oi despre care ne avertizaseră salvamontiștii, așa că acum nimic nu mai stă în fața încântării noastre. Urcăm și coborâm ușor pe lângă pârâu, fascinați la fiecare pas de peisaj, unic până acum în expedițiile noastre prin România. Mie îmi amintește de pajiștile din Alpi și de reclamele la ciocolata Milka. Ciocolată… V-am spus oare că singurul lucru pe care am uitat să-l iau a fost ciocolata? Două tablete mari și delicioase de Tony’s Chocolonely pregătite special pentru această expediție și uitate la Sibiu… Oh, the pain!
Ajungem până aproape de poalele versantului, iar aici ne separăm. Cei doi mai temerari urcă până în șa ca să vadă priveliștea și lacul de dincolo. Noi, ceilalți, poposim pe malul pârâului, chiar lângă o piscină naturală, la picnic/spa alpin/somnic de prânz. Soarele arde deodată cu vântul care adie răcoros, apa e rece ca gheața, cârnații uscați și prăjitura cu zmeură au tot gust de stele Michelin, iar susurul neîncetat al pârâului ne servește drept coloană sonoră. Tabloul unui moment perfect pentru atunci când cineva îți spune “Go to your happy place”. This is it. Aici, acum, așa arată fericirea.
Cu bateriile preapline de frumos și bine, ne întoarcem la poiană, strângem corturile și pornim spre casă. Urmează alte 2 ore de dans infernal printre bolovani și gropi și ogașe, acum cu un nivel suplimentar de dificultate din cauza nenumăratelor mașini parcate de-o parte și de alta a drumului. De ce, la 25 de ani de la ultima mea urcare, drumul spre Retezat e la fel de prost și inaccesibil? De ce s-au găsit bani să se asfalteze un amărât de drum de sat cu o mână de locuitori pe un deal uitat de lume, dar un mega-obiectiv turistic nu vrea nimeni să îl facă accesibil turiștilor? De ce în Italia poți să urci cu mașina pe șosele impecabile până la 2000 de metri, iar de acolo ți se așterne la picioare o rețea întreagă de trasee și poteci, fără sa trebuiască să îți rupi mașina ca să ai acces la ele? Întrebări fără răspuns care ne țin companie în “lungul” drum spre casă.
Deocamdată, punem rucsacii și corturile în cui și până la următoarea aventură montană ne hrănim cu pozele și energia celei ce tocmai s-a încheiat.
