Scrisori din Andaluzia – a III-a – Caminito del Rey, Marbella și Bioparc Fuengirola

Întorcându-ne agale de la supermarketul ce deschidea abia la 9, constatăm că e închisă strada. Maraton. Agentul de ordine din fața hotelului ne liniștește: la dreapta puteți ieși fără probleme. Răsuflăm ușurați.

Peste 10 minute când să ieșim din parcare, pe banda dreaptă se scurge un puhoi de maratoniști. Ia uite la ei simpaticii, ce mai gâfâie alergând. Același agent de pază:

– Ăă… Au cam închis tot traficul. De tot.

Recepționista: “Păi era vorba că de la 10.”

Agentul: “Era. De la 10 și pe o bandă. Dar pare-se că e de la 9 și pe ambele benzi. No se preocupe. Sun să vină poliția să ne lămurească. Nu ne preocupăm. Prea tare.

20 minute mai târziu, vine o motocicletă de poliție, evaluează situația și ne escortează frumos spre prima străduță la dreapta, printre valurile de maratoniști. Hasta luego caballeros!

Caminito del Rey ne așteaptă la o oră de drum și constatăm cu bucurie că am reușit să dăm un sens informațiilor alambicate și contradictorii despre unde să parchezi și cum să ajungi la punctul 0 al traseului. Ajungem, ne echipăm, pornim.

Sunt 5km de canion, defileuri și poteci suspendate, zeci de locuri instagramabile, hăuri care te amețesc și îți taie respirația, vulturi pleșuvi planând în cercuri la zeci de metri deasupra stâncilor roșiatice. Pe alocuri, rafelele de vânt ne șuieră pe la urechi, făcându-ne să ne pierdem pentru câte o clipă echilibrul. Podul suspendat la sute de metri peste hăuri se leagănă puternic la fiecare pas.

Undeva la un popas ciulesc urechea la poveștile ghidului: “Iarba aia – zice el arătând spre ceva ce seamănă a leurdă – e toxică. Dacă mușcați un pic din ea, în câteva minute intrați în stop cardiac. De fapt, e așa de puternică că e folosită la producerea otrăvii pt. șobolani”. Hmm… zicem noi gânditori. Nu era util să fi postat informația asta undeva s-o vadă tot poporul? Sau se merge pe principiul – dacă ești prost destul să rozi iarbă într-o rezervație, asta este… selecție naturală?

Lăsând gluma și aventura la o parte, traseul nu e deloc periculos pentru că toată poteca e asigurată cu plasă și balustrade peste care nu poți să cazi decât dacă te arunci intenționat și este deosebit de spectaculos. Nouă ne-a amintit mult de wadi-urile și canioanele din Oman.

La ieșirea din canion luăm un autobuz care ne duce înapoi în parcarea unde am lăsat mașina, rulând pe serpentine la deal și la vale, prin ceea ce pare a fi o mare pădure de pini. La un moment dat, din sens opus vine un autobuz și ai jura că nu au cum să treacă unul pe lângă altul. Al nostru dă relaxat cu spatele până la un loc “mai larg”, după care noi stăm și celălalt înainteză. Eu am senzația că între noi și peretele de stâncă nu are loc nici un Fiat 500. Șoferul celuilalt autobuz manevrează relaxat hardughia prin spațiul imposibil de strâmt cu o singură mână. În cealaltă ține un sandviș.

Pe drumul spre hotel trecem pe lângă campuri întregi acoperite cu livezi de lămâi și luăm de la marginea drumului un sac imens de portocale proaspăt culese.

Încheiem seara cu o expoziție de fotografie în clădirea fostei coride și cu o cină la un restaurant japonez.

Buenas noches!