airport story

Ies din avion în hala deja arhicunoscută a Aeroportului din Munchen. E liniște la ora asta dimineața și soarele de abia se întrevede ascuns după clădirea celuilalt terminal. Găsesc niște fotolii izolate și mă așez cu cartea in mână. Am 1h30 până la zborul spre Bruxelles și niciun chef să bântui încă pe culoare.

Cartea e prea plictisitoare ca să mă captiveze, iar zumzetul din jurul meu crește pe măsură ce ora înaintează. Îmi iau un ceai și mă așez privind în gol. Pe lângă mine trec grăbiți corporatiști în costum, angajate LH scorțoase ca sacourile pe care le poartă, adolescenți zurlii, oameni grăbiți, oameni plictisiți. Poarta de lângă mine se activează și pe pasarelă încep să curgă pasagerii proaspăt aterizați de undeva… d’ailleurs. Apoi hala se golește iarăși aproape complet.

Pe ea o remarc deși nu are nimic special, poate doar trollerul verde lăcustă și părul ciufulit pe care încearcă să și-l așeze cu mișcări neatente. Și totuși, degajă un freamăt, o neliniște care îmi atrage atenția. O urmăresc discret peste carte cum se oprește la primul șir de scaune, își aranjează lucrurile și se așează butonând telefonul. Pare să aștepte pe cineva. Zâmbește ca și cînd nu și-ar putea intra în piele de nerăbdare, apoi fața i se umbrește de ceva nedefinit. Teamă, emoție? Nu-mi dau seama. Câteva minute mai târziu, coboară ochii la telefon, apoi se ridică brusc și privește în spate. Pe culoar nu e nimeni, am rămas doar noi două cât vezi cu ochii și eu incerc în van să mă întorc la povestea traficului cu cocaină din Galicia, pentru că e mai mare curiozitatea.

Curând, dinspre capătul culoarului se apropie cineva. Îl vede și tresare, e evident că pe el îl aștepta, își îndreaptă spatele, face un pas spre el, se oprește, nu știe ce să facă cu mâinile. Freamătă toată, iar eu nu îmi pot lua ochii nepoliticoși de la întreaga scenă.

El a reperat-o la rândul lui și pentru o clipă se oprește brusc, apoi grăbește pasul. Înalt, atletic, cu o sacoșă sport pe umăr, jeanși și geacă neagră, parcurge cu pași mari distanța care îi mai desparte. Soarele iese brusc de dupa clădirea de vizavi și razele i se revarsă poetic peste hala goală, ca într-un film de Hallmark. Deodată, spațiul e inundat de o tensiune palpabilă pe care nu o pot descrie, dar mă simt ca o intrusă în povestea altcuiva. El parcurge ultimii metri fugind, ea își acoperă fața cu mâinile pentru o secundă, după care deschide brațele larg și îi iese în întâmpinare.

În aer sunt scântei și nu vin de la soare. S-au oprit la 3 metri de mine, dar nu mă văd niciunul și nu pot tulbura momentul cu nicio mișcare. El îi cuprinde fața în mâini și o privește cu … adorație, dor, iubire, ca și când acesta, acum, e momentul pentru care și-a trait toată viața. Ea izbucnește în plâns sau poate în râs și își îngroapă suspinele în pieptul lui în timp ce el o cuprinde în brațe răsuflând adânc. Le aud respirațiile, le simt tăvălugul de emoții și sentimente și dor și așteptare care se revarsă în sala pustie a aeroportului. Mă uit la ei ca la un film și știu că nu ar trebui să fiu acolo, dar sunt țintuită în scaun.

Ea își ridică fața înlăcrimată de pe pieptul lui, el își apleacă capul, îi ia fața în mâini și o sărută. Câți ani, cât dor, câtă iubire și câtă suferință poți pune într-un sărut? Niciun film, niciodată, nu va putea reda intensitatea momentului la care tocmai am fost martoră.

Într-un final se dezlipesc ușor unul de altul, dar nu știu ce sa facă, de parcă mâini și ochi și guri și inimi nu ar ști care să ia prima tot ce le-a lipsit până atunci. Printre mângâieri, atingeri și cuvinte soptite, o ia de mână și se așează mai departe, lângă locul unde trollerul ei așteaptă cuminte, martor tăcut al scenei, ca și mine. Mai stau câteva clipe, îmi strâng lucrurile discret, mă ridic și plec în direcția opusă, încercand să mă scutur de șuvoiul de emoții care au inundat culoarul. 5 minute mai târziu, mă așez și iau laptopul să scriu. Nu sunt cuvinte, le găsesc greu și poticnit, dar simt că trebuie să scriu ca să mă eliberez de ei și să le imortalizez ceea ce pare a fi fost regăsirea.

Nu știu cine sunt cei doi, de unde vin și care le e povestea, dar oricare ar fi pare să fi avut măcar acum un final fericit. Simt cumva că nu aveam dreptul să fiu acolo, că hala aceea trebuia să fie doar a lor, cu trolerul verde lăcustă și soarele revărsându-și razele peste ei martori unici ai acestei regăsiri, dar nu pot să nu mă bucur că am avut privilegiul de a-i vedea. Oricine ați fi, sper ca de acum inainte să vă puteți ține de mână pentru tot restul vieții.