Scrisori din Țara de Gheață 3 – Pe urmele lui Willy

Mașina rulează lin pe șoseaua pustie spre ieșirea din Reykjavik. E 6.15 dimineața și aproape că nu există motiv care să justifice trezirea la asemenea ore în vacanță. Aproape, pentru că noi la ora 10 avem întâlnire cu orcile. Willy cel de care vorbeam ieri, pentru cine nu mai știe, e orca simpatică dintr-un film mai vechi, care de altfel a fost capturată în Islanda în 1979 și reintegrată în sălbăticie după film, în anii 90. Dacă nu l-ați văzut, merită 2h dintr-o după masă ploioasă de primăvară. Am auzit că nu-s chiar rare.

Dar deviez de la subiect. Pentru marea întâlnire trebuie să mergem în Olafsvik, orășelul port din nordul peninsulei Snæfellness unde vom fi ghidați de echipa Laki Tours. Și fac o nouă pauză pentru a-i lăuda și a le mulțumi pentru profesionalism și dedicare, sunt o echipă absolut genială și sunt singurii specializați în observarea orcilor în largul coastelor Islandei.

Long story short, 2h30 mai târziu lăsăm în urmă un tunel pe sub o fâșie de Atlantic, un pod peste o altă fâșie de Atlantic (dragi proiectanți/constructori ai autostrăzii de pe Valea Oltului, poate ar merita o vizită de lucru pe aici), versanți acoperiți încă cu limbi de zăpadă, herghelii nenumărate de cai islandezi și denumiri aiuristice precum Alftanes sau Grimstafir și ne îmbarcăm pentru adevărata aventură. Desigur, înainte îmbrăcăm cu toții niște costume de cosmonaut, groase, impermeabile, largi și pufoase de umblăm ca niște pinguini împiedicați.

Urmează aproape 3 ore pe care mi-e greu să le descriu în cuvinte. Pornind spre larg, ghidul ne vorbește cu căldură (necesară, dat fiind că afară erau vreo 3 grade și vasul se deplasa cu o viteză considerabilă) despre importanța ca aceste animale să fie libere, despre privilegiul de a le vedea în mediul lor natural, dar și despre riscul de a nu vedea nimic, fiindcă natura e imprevizibilă și prea puțin influențabilă. Din fericire, nu trec 10 minute și orcile decid să fie generoase. În zare li se văd aripioarele dorsale, iar vaporul se apropie de ele încet, delicat și cu motoarele oprite.

Muți de uimire și de fericire, le admirăm cum ies grațios din apă, ca la paradă, și se aruncă înapoi jucăuș. Sunt mai multe grupuri de câte 2-3 ce vin și pleacă, ba chiar observăm și un pui mic flancat de 2 adulți. Le vedem perfect în albastrul viu al apei, sărind jucăuș printre valurile domoale sau profilându-se pe albastrul hipnotizant al cerului și lucind în razele soarelui.

Deodată, se întâmplă ceva. La câțiva zeci de metri de barcă, sute de păsări marine apar parcă din neant și încep să plonjeze ca ghiulelele în apa înghețată, ca în prologul unui film despre sfârșitul lumii. Înainte să intrăm în panică, aflăm că se numesc Northern gannets (corbi de mare) și treaba lor e să plonjeze în apă ca rachetele pentru a înfuleca în goană peștii aduși spre suprafață de orci. Acestea din urmă dansează în cercuri tot mai strânse, pentru a speria și a deruta bancurile de heringi pe care apoi le ingerează pe nerăsuflate. Ghidul ne spune că asistăm la un rar și excepțional “feeding event”, eu mă simt ca într-un episod de National Geographic în 4k. Iar până să îmi dau seama dacă pe față sunt udă de la valuri sau mi-au dat lacrimile de emoție, la festin se mai alătură două balene cu cocoașă!! Vaporul devine un almalgam de exclamații și strigăte șoptite, căci toată lumea e în al nouălea cer și nimeni nu vrea să tulbure momentul unic ce ni se derulează în fața ochilor. Facem cercuri largi în jurul “mesei” și vedem iar și iar grațioasele orci – o familie ni se alătură înotând o vreme de-a lungul bărcii – și picajul extrem al corbilor rachetă.

Târziu îmi dau seama că mâna mi-a înghețat până în punctul în care nu mai pot ține telefonul și blestematul rău de mare începe să îmi dea târcoale. Mă retrag spre spatele bărcii pentru a ține sub control răul, dar din același motiv știu că nu am nicio șansă să intru înăuntru ca să mă încălzesc. În drumul de întoarcere zărim și 3 pufini plutind pe valurile liniștite și apoi tragem înapoi în port, unde reușesc cu greu să îmi desprind mâinile congelate de pe balustrada de metal. În mănuși, desigur. Sunt puține lucruri pe lumea asta pentru care merită să îngheț în halul ăsta, dar acesta a fost unul dintre ele. Cezara e în al nouăzecilea cer, iar eu și Silviu îi călcăm pe urme.

Luăm prânzul rânjind ca zănaticii în singurul restaurant deschis din Olafsvik și apoi pornim la drum. Avem aproape 5 ore de mers până la următorul popas de pe traseu, dar ne oprim des să facem poze, să alergăm pe limbile prelungi de zăpadă, să admirăm cascadele unice care vor dispărea de indată ce se va fi topit ultima palmă de zăpadă. Facem chiar și aprovizionarea de la un supermarket din drum, fiindcă următoarele 3 nopți dormim într-o căsuță la buza muntelui, fără niciun fel de servicii la îndemână.

E ora 8 seara când parcăm pe pietrișul ca de cărbune din fața cabanei și suntem întâmpinați de maiestatea sa pisica, o pufoșenie albă de dimensiuni impresionante cu deficit major de mângâieri. În curând se lasă seara și deși căbănuța noastră e parte dintr-un complex de vreo 20 asemenea căsuțe, prea puține sunt locuite și tot ce se aude e vântul șuierând tot mai sălbatic și țipetele stridente ale unor păsări ce par să cuibărească pe stâncile ce se înalță amenințător deasupra noastră.

Mâine se anunță ploaie, dar astăzi a fost o zi desprinsă din povești. Ne simțim norocoși și recunoscători dincolo de cuvinte.

Noapte bună! Cu drag din Țara de Gheață, SSC.