Totul începe cu o idee bună… În cazul de față ideea bună era aceea de a merge de la Sibiu la București și înapoi cu trenul. Șosele aglomerate, lucrări pe Valea Oltului, destinație finală în centrul vechi al Bucureștiului, toate motive bune pentru a alege trenul în locul mașinii. Which we did.
La dus, ideea a părut bună până la capăt. Ba chiar Nașu’ s-a uitat la mine de parcă lucra la căile ferate elvețiene când l-am întrebat dacă ajungem la timp la București. ”Sigur că da, doamna mea.” Nu l-am întrebat ca să fac conversație, ci pentru că în trenurile CFR nu ai niciun alt mod de a afla unde ești sau cât mai ai până la destinație. Nu tu difuzoare care să anunțe următoarea stație, nu tu ecrane, nimic. Uitați tot ce știați dacă ați călătorit cu trenul oriunde mai la vest de România.
Nu am să fiu țâfnoasă și pretențioasă, deci n-am să să vorbesc despre jegul de pe jos, despre toaletele infecte sau înfundate sau despre faptul că nu ai măsuțe și nici coșuri de gunoi. Nici despre cum românii cred că trenul e ca mașina personală și telefoanele copiilor merg cu sonorul la maxim, iar prietenele demult nevorbite își împărtășesc poveștile de viață la volum suficient de tare să audă tot vagonul, volens nolens. Astea sunt detalii.
Dar, all în all, am ajuns în București la marele fix.
Paranteză: în drum spre taxi, o întreb pe Cezara – care a mers mult cu trenul, dar prima dată în România:
– Cum ți se pare gara asta, iubita? E Prima Gară a României, gara din capitală, vorb-aia.
S-a uitat la mine cu ochi mari de Manga japoneze:
– Toate gările în care am mai fost eu erau super frumoase.
– Păi și asta? insistă buni…
– E O-RI-BI-LĂ declară cu o strâmbătură.
Și am plecat.
Fast forward vineri dimineața, retur. Alegem primul tren al zilei – veți fi surprinși să aflați că sunt chiar DOUĂ trenuri directe de la București la Sibiu. Teoretic unul face 5h40, altul 6, deci pick your poison.
Anyway… intrăm în gara cea scârboasă, plină de lume și de chioșcuri pestrițe, găsim trenul afișat pe un panou electronic APROAPE contemporan, bucurie, liniște și pace. Pe peron, lume multă și felurită, sacoșe și bagaje, veselie toate cele. Nu pot să nu mă mir de câtă lume încă mai circulă cu trenul, în ciuda a ceea ce veți citi mai jos și care e departe de a fi un caz izolat.
Urcăm, plecăm, înaintăm șotânc-șotânc până aproape de Predeal, apoi… stăm. Cred că durează ceva până lumea scoate nasul din cărți, telefoane și integrame și ne prindem că stăm într-o gară unde nici nu ar fi trebuit să oprim. Apare și Nașul – picture Garcea cam la vârsta pe care ar avea-o acum, fără doza de prostie exagerată. De fapt, cu o instruire corespunzătoare, omul ar face probabil cinste oricărei societăți feroviare europene. Dar la CFR, cu chipiul ăla demodat și așezat într-o dungă, capătă ceva cu totul special.
– Problemă pe linii pe lângă Predeal, stau trenurile din toate direcțiile (nu-i așa că sună de parcă ar fi multe trenuri, linii și direcții?), nu știm când plecăm de aici.
Juma’ de oră mai târziu… încă stăm. Niște rockeri au găsit crâșma cu bere din gara asta dărăpănată, poveștile și limbile se dezleagă pe peron la soare (în vagoane suflă pe la picioare o briză islandeză, de gleznele mele se transformă curând în ghețari). Cumva, lumea mai mult se amuză decât se enervează. La un moment dat, aud ceva despre curent întrerupt, locomotivă diesel, schimb. Nu-mi bat capul.
Timpul își pierde reperele, cândva urcăm înapoi în vagoane, găsesc și o baie care nu e înfundată într-un vagon vecin și apoi, între 2 integrame, pornim. Apropo, n-am mai făcut integrame de când eram la facultate, dar acum luasem pentru Cezara și cumva, în trenul ăsta… sunt la ele acasă – din pre-smartphonian, ca și trenul însuși. Mergem cam juma de h, ajungem în Predeal și mai stăm o bucată. Mâncăm, râdem, plângem, o doamnă în vârstă trece pe lângă noi înjurându-l pe Naș și încheind cu clasicul „Vă bateți joc de oameni!”
Rockerul tatuat îi ia Nașului apărarea:
– Nu e vina lui, doamnă!
– Lăsați-o, zice Nașu’, eu sunt tăbăcit.
– Da’ a cui, a cui dacă nu a lui? insistă baba.
– Sistemul e de vină, doamnă, zice rockerul meu și mai ia o dușcă de bere, după care încheie apoteotic: Cine a votat cu PSD-ul, doamnă, cine?
Pufnim toți într-un râs nervos.
Din walkie-talkie-ul pe care Nașu’ îl poartă la brâu se aude printre hârșâituri ceva despre plecare.
– Hai, zice Nașu’, sus! Mai merge o bucată. În tonul lui simt speranță și resemnare deopotrivă.
Îmi amintesc de călătoriile cu trenul din Kenya, povestite în cartea Îndrăgostită de un masai.
Trecem de Predeal, n-apucăm să prindem viteză și la Tmișul (de Sus sau de Jos? nu contează) ne oprim iar. Tufe și verdeață pe marginea drumului, o remorcă abandonată lângă șine, un pic de umbră, un pic de soare, ne dăm iar jos la încă o șuetă.
Cineva întreabă dacă mai ajungem la Sibiu. Nașu’ râde:
”De ajuns ajungem, da’ nu știm când.” Ce poți să faci, decât să râzi?
În spatele meu coboară confuz din tren un puști blond la vreo 20 de ani, cu aer izbitor de occidental rătăcit în România. E danez, aud mai încolo. Mă întreabă zâmbitor dacă vorbesc engleza. Îi explic care-i treaba, cască ochii confuz și derutat, rockerul îl invită la o bere și îl ia sub aripa lui tatuată. Omul e simpatic, nu pare foarte stresat, probabil și-a făcut cercetarea conștiincios dinainte, ca despre orice țară bananieră și, cumva, se aștepta la din astea. Merge la Sibiu. Are avion la 9 seara și visa să mai vadă un pic orașul până atunci. Îi zic că teoretic ar trebui să ajungem. Practic, zice rockerul, sunt cazări ieftine și mișto în Sibiu, mai stai și tu o seară, te scoatem la o bere. Nu-i mișto așa?
Nașul vine să ne anunțe că pe linia 4 stă un tren privat care merge tot la Brașov și ăla pleacă primul.
– Când ?
– Nu se știe, dar mai întâi el, apoi noi. Dacă vreți, mergeți acolo. Dacă mergeți mai departe de Brașov, stați aici, că de plecat plecăm și noi cândva.
– Păi și-s valabile biletele? Întreabă un cetățean conștiincios, genul hipster.
Nașul se uită la el chicotind:
– Ei, bilete acum… Dacă vreți să mergeți, mergeți.
Nedumeriți și nehotărâți, oamenii își transmit unii altora informații, se întreabă ce să facă, danezul ne întreabă cât costă taxiul de acolo până la Sibiu, blonda rockerului îi răspunde: „Taxi? No. Stay here, we get there.” Puștiul se conformează. Pare distrat. De altfel, la fel mă simt și eu. E totul prea ca-n momentele vesele ale lui Amza Pelea ca să mă enervez. Se schimbă numere de telefon, se încheagă conversații, cineva vorbește de Ucraina. Îmi amintesc de un clip al SNCF – compania franceză de trenuri – despre dinamism, modernism, punctualitate. CFR ar putea face unul despre cum reînviem tradiții și contribuim la coeziunea socială.
Într-un final, pornim. Avem deja 120 de minute întârziere. Nașul ia vagoanele la rând, strigând să ridice mâna cei care aveau trenuri de legătură.
„Alea de dus s-or dus”, zice el binevoitor, ”dar să vedem ce-om mai putea face să dregem busuiocul.” Avea dreptate omul. E atât de tăbăcit și de rodat în mizeria asta, încât n-ai cum să te enervezi sau să te cerți cu el. N-ai cum.
Un hipster timid ridică și el mâna, 3 scaune mai încolo de mine.
– Unde aveai schimb? La Podu’ Olt? Ia scrie mata pe o hârtiuță numărul trenului, să mă duc să văd ce-om putea face. Că e un tren ce stă să vă aștepte, dar scrie mata acolo, să vă am pe toți.
Hipsterul se uită la el peste barba stufoasă îngrijită cu ceară de la The Body Shop și nu știe unde să înceapă să caute hârtiuța. Nu-s convinsă că știe ce e aia. Până la urmă, produce cineva una – așa-i în tren și în comunitate, mereu se găsește cineva să te ajute. Nașul o ia și pleacă mulțumit, strigând din nou în gura mare:
”Mai era cineva pentru Podu’ Olt? Podu’ Olt, nu mai e nimeni?”
E ora 15:40, de-acum trebuia să fim la Sibiu, dar de abia defilăm la pas de melc prin suburbiile Brașovului. De altfel, tot restul drumului ne vom mișca în viteza întâi, într-un ritm atât de lent încât numărăm frunze, studiem interioare și mai că ne depășesc bicicletele. „Hei, măcar vă mișcați” îmi scrie cumnatu-meu pe whatsapp și conchidem făcând haz de necaz că probabil tocmai am găsit cel mai bun motto al CFR-ului.
La 18.20, cu 2h40 întârziere și la aproape 9 ore de când am plecat din București, la nici 300 de km depărtare, pășim pe peronul din Sibiu. Cum ziceam… totul începe cu o idee bună… Noapte bună și weekend plăcut!
