Pe măsură ce Muscat, capitala, rămâne în urmă, în față și împrejur se ridică versanți muntoși golași și aspri. Kilometri întregi nu vedem niciun copac, niciun fir de umbră sau de iarbă. Ici-colo se înșiră câte o aglomerație dezordonată de case și curți imprejmuite cu ziduri înalte, de-o parte și de alta a drumului întins ca-n palmă. Siluetele lor alburii sunt singurele care întrerup monocromia peisajului. Din loc în loc, mai apare minaretul sau cupola frumos decorată a vreunei moschei și ne mai atrag atenția sediile regionale ale poliției omaneze: adevărate fortărețe militare înconjurate de ziduri înalte de aceeași culoare cu munții dimprejur și turnuri de observație cu steagul omanez fluturând în aerul uscat și fierbinte.
2 ore mai târziu, peisajul se schimbă – munții se strâng în jurul șoselei tot mai șerpuite și urcăm printre bolovani fărâmicioși și creste maronii-roșcate până la Wadi Bani Khalid – oaza cu piscine naturale din mijlocul unui canion. La intrare, semne mari cu ținuta corectă pentru baie – colanți și bluză cu mânecă lungă pentru femei și fete, tricou și bermude cat mai lungi pentru bărbați. Apa e rece ca gheața și adâncă, prin urmare se aventurează să înoate doar unii dintre noi. Prilej să mă plimb în sus de-a lungul pârâului, să fac poze spectaculoase și să mâncăm șaorma de 0.3 riali la umbra palmierilor.
După acest scurt popas pornim spre destinația finală a zilei: – Tabăra de beduini din Wahiba Sands, Bidiyya. Abandonăm mașinile la marginea satului așezat la marginea dunelor (știți cum la noi în spatele caselor de la țară e pădurea? Aici, în spatele casei sunt dunele de nisip – deșertul.) De aici ne preia tânărul beduin Abdullah. Urmează o cursă fantastică cu camioneta lui Toyota printre și peste dune, pe autostrada de nisip a deșertului. Jeepul scrâșnește și dansează pe urmele lăsate în nisipul adânc de alți frați de-ai săi, iar noi ne zgâlțâim bezmetic pe bancheta din spate. Un fel de roller-coaster de deșert. Pe aici i se zice dune bashing. Din fericire și din păcate totodată, nu trec 15 minute și am ajuns. Tabăra e un complex de corturi și clădiri ridicat la marginea dunelor și înconjurat de nimic. Pardon, de nisip.
Suntem intampinați cu cafea omaneză cu cardamom, karak chai (un delicios ceai negru omanez asemănător cu masala), apă și curmale din livada lui Obaid, un beduin mândru cu turban, dishdasha nisipie și o engleză mai bună decât a multor politicieni români. Copiii lasă tot, inclusiv încălțările și pornesc desculți să exploreze tabăra. Sunt corturi din covoare ca acela în care vom dormi noi, bungalouri din frunze de palmier și structură de lemn și clădirea centrală din beton, cu o terasă acoperită pentru masă, sală de dans și bucătărie. Printre toate acestea zburdă liberi vreo 7 iepurași. Am iarăși senzația aceea de furnicături pe piele care mă încearcă de câte ori pășesc într-un univers nou.
Ne așezăm pe pernele moi de pe terasa cortului nostru și inspirăm adânc aerul fierbinte, mirosul deșertului, magia toată a locului; curând, pornim spre dunele ce se înalță spectaculos și ireal imediat în spatele taberei. Nu durează mult și ne scoatem toți încălțările, e mai simplu și mai comod. Urmează o oră de joacă și plimbare printre dune.
Când coborâm spre tabără, nisipul dislocat de picioarele noastre curge de parc-ar fi lichid, lăsând dâre maronii peste straturile mai vechi, așezate. Fiecare pas provoacă mici avalanșe semi-lichide, spre fascinația noastră absolută. Iar la o coborâre mai abruptă, ultima, pașii care ni se afundă grei în nisipul afânat produc un zgomot ireal, un muget ce pare să vină din măruntaiele pământului. Ne oprim cu toții fascinați și continuăm coborârea în liniște deplină pentru a asculta cântecul vibrat al deșertului.
Programul de seară e simplu și nepretențios, dar perfect: scurt moment de dansuri și probat costume beduine, urmat de cină și de un foc de tabără în nisip. Masa e simplă, dar bogată și delicioasă – supă, daal de linte, tocană de legume cu bame, orez, carne de pui și de cămilă (!!!), hummus delicios, lipii omaneze ca niște clătite sărate, murături picante. Se consumă de toate pe nerăsuflate.
Seara se încheie în jurul unui foc de tabără în nisip, cu povești despre beduini, despre cămile și despre viață. Obaid ne povestește cum a învățat să scrie cu cărbunele “on camel shoulder bones”, iar acum și-a înregistrat tabăra pe booking, folosește google translate și comunică cu clienții pe whatsapp, instagram și snapchat. Copiii îl ascultă fascinați, căci le deschide poarta spre o lume pe care de abia o știu și din povești. Vorbește despre frumusețea simplă a vieții de beduin, iar pe fața luminată doar de flăcările focului i se citește împlinirea.
Ne povestește despre cum se luptau mai demult triburile de beduini “sometimes for water, sometimes for land, sometimes because they were bored”, despre cele 10 mușcături de scorpioni de care a avut parte de-a lungul vieții (“hurts bad for 24 hours, then you are good”), despre puțul de adâncime de unde îi vine apa și despre facilitățile aduse de modernitate. Zice că el e cel mai norocos – “tata a avut tradiții, dar n-a avut facilitățile moderne, fiul meu are viața modernă, dar știe tot mai puțin despre tradiții.” Așteaptă în tăcere întrebările noastre, apoi ne întreabă el: câți ani trăiește o cămilă? Cât rezistă fără apă? Cât de mare e deșertul? Copii și adulți deopotrivă ne aventurăm cu răspunsuri mai mult sau mai puțin ghicite, iar el răspunde ghiduș cu “Maybe yes, maybe no” înainte să dea răspunsul corect. Când un răspuns e prea departe de realitate, răspunsul lui vine tot în glumă: “maybe no, maybe no”. Copiii se prăpădesc de râs, dar îl ascultă cu ochi mari și curioși. Aș vrea să știe cât sunt de norocoși că sunt aici, că văd și simt lumea cu ochii lor, așa complicată și minunată cum este, fără niciun filtru.
Deasupra noastră scânteie milioane de stele, Obaid ne arată Steaua Nordului și zice ceva despre puterea poveștilor împărtășite la lumina focului aratând cu mâna înspre noi, oameni din toată lumea strânși acolo ca să-l cunoaștem și să-i auzim poveștile, apoi se ridică și acoperă vatra cu nisip, iar noi ne retragem la culcare cu inimile pline de recunoștință și încântare. Nu mai e nimic de zis. Noapte bună!
– Anul trecut a plouat 34 de minute, în septembrie.
De obicei, o oră de ploaie pe an menține deșertul suficient de “verde” cât caprele și cămilele să aibă suficientă mâncare. Acum, deșertul e “verde”.
