Misfah e un sat vechi de 500 de ani, ghemuit la poalele munților omanezi. Ahmed, gazda noastră pentru o noapte, ne întâmpină în parcare cu o strângere de mână (mă surprinde plăcut când întinde mâna și către mine) și apoi ne poftește pe terasa acoperită cu frunze de palmier. Ne așezăm pe jos pe perne și covoare și ne servește cu cafea omaneză și curmale de pe o tavă așezată între noi. Vorbim despre copii, limbi străine, obiceiuri și războaie. În spatele lui Ahmed se întinde satul, valea și apoi straturi peste straturi de lanțuri muntoase într-un peisaj care îți taie răsuflarea (îmi dau seama că s-ar putea să folosesc expresia asta des. credeți-mă, îți vine s-o folosești într-una!). Dincolo de frumusețea mitică a locului, savurăm amabilitatea acestui om blând și primitor care ne zâmbește și ne deschide ușa spre viața și obiceiurile lui.
După ce aflăm că în arabă Cezara (Jezara) înseamnă morcov și câteva mici detalii despre obiceiul cafelei în Oman, Ahmed ne însoțește pe ulițele labirintice ale satului să vedem unde vom servi cina și micul dejun. Urcăm și coborâm scări, intrăm și ieșim din curți. “Aici e unchiul. “Aici bunicul cu bunica, împreună vor să deschidă un muzeu.” “Aici stă vărul meu și sus la el pe terasă veți lua masa.” Urcăm vreo 2 sau 3 etaje, trecem pe lângă un televizor vechi de 50 de ani așezat sub două khanjare prinse pe perete, traversăm o altă terasă și într-un final ajungem la terasa unde vom servi masa, cu o altă priveliște de poveste. Urcând și coborând zecile de scări și cotind prin numeroasele uși și coridoare, îmi vin în minte Fauda și numeroasele filme în care soldații vânează teroriști prin case asemănătoare și are totul sens, deși e trist că oamenii aceștia, ca oricare alții, au atât de multe lucruri de împărtășit lumii întregi și tot ce știm noi cei din occident e despre război și teroriști.
În sat – ca de altfel în multe locuri în Oman – turiștii sunt rugați să își acopere umerii și picioarele până sub genunchi, mai ales femeile. Port o rochie lungă și o cămașă subțire peste, iar Cezara colanți lungi pe sub rochiță. O fac din respect pentru cultura și obiceiurile acestor oameni, dar nu-i văd să zică un cuvânt nici franțuzoaicelor care își etalează ostentativ umerii și coapsele în rochii scurte.
