Când mi-am reluat deplasările în pandemie, în iarna 2020-2021, noua realitate în care se desfășurau aceste călătorii era atât de diferită și de șocantă încât am început să scriu mici note de călătorie și să fac pe ici pe colo câte o poză. Am simțit nevoia să imortalizez cumva ceea ce trăiam, fiindcă părea atât de ireal că mă temeam că într-o zi nu mă va crede nimeni. Nu am apucat niciodată să le pun cap la cap până acum, dar în contextul verii 2022, când știrile care nu sunt despre război și foamete sunt despre aeroporturi supraglomerate și zboruri anulate, mi se pare un moment potrivit să le scot la lumină, așa necosmetizate cum sunt. Nu sunt nici doi ani de atunci și mi se pare incredibil cu câtă viteză se schimbă și se transformă lumea în care trăim.
Din păcate relatările despre prima deplasare, în decembrie 2020, s-au pierdut prin cotloanele dispozitivelor mele electronice. Încep cu a doua sau a treia călătorie, dar cadrul este absolut identic.
E 6 dimineata si afara e inca bezna cand, cu cafeaua aburinda si o punga cu covrigei langa mine, intorc cheia in contact, apas pedala acceleratiei si ma scurg molcolm din garaj pe strada pustie. Pe bancheta din dreapta – dosarul cu acte: declarație, certificat de derogare de la Parlament, test etc. Verific mental lista pentur ultima dată și ies în drumul național. Buburuza mea pe 4 roti se adapteaza rapid la viteza de croaziera si dupa ce alimentez in pompa pustie, iau cu asalt Valea Oltului luminata doar de stopurile rosii ale tirurilor, ca niste licurici imensi si insangerati. Mă așteaptă o zi lungă – cu mașina până la București, cu avionul până la Amsterdam și de acolo cu un tren la Bruxelles.
S-a anuntat cod galben de ninsori in regiune si precipitatiile nu intarzie sa apara – lapovita, zloata aruncata cu furie de rotile masinilor din fata, ploaie, ninsoare, nici nu mai conteaza. Stergatoarele fac fata cu greu asaltului si ma felicit ca nu am uitat sa umplu rezervorul cu solutie pentru parbriz. Catre Rm. Valcea se lumineaza in sfarsit, dar e o zi inchisa si cenusie, cufundata in nori densi si ceata, asa incat abia se pot zari, ici-colo, culmile intunecate ale dealurilor ce incadreaza valea. Din cer continua sa cada o ploaie fina si marunta, tirurile pe care le depasesc cu greu improasca in jur nisip, zloata, calcar si apa, e parca taramul fara sfarsit al apei murdare in toate formele sale.
Dealu’ Negru, in schimb, e uscat si luminat alburiu de razele soarelui filtrate de plapuma groasa de nori. Din loc in loc se mai intrevad chiar pete albe de zapada. Si – cosmarul calatorului in drum spre aeroport – o bucată din traseu se colorează în roșu. Ma asez cuminte in capatul coloanei, nu pare sa fie prea lunga si nici complet nemiscata, asa ca profit ca sa deschid de tot geamul si sa inspir racoarea dimineatii si sa schimb podcasturile cu jumatate de ora de radio inainte sa ma avant pe autostrada. Dupa inca 1h pe autostrada si mici ambuteiaje pe trista centura a Bucurestiului, ajung la 10.45 la centrul de testare Complet Medical de pe strada Fermei B, la doi pasi de Otopeni. Pentru Olanda e necesar un test rapid efectuat cu 4 ore înainte de zbor. Testare drive-through, drumuri laturalnice spre aeroport si, la ora 11.05, parchez in parcarea long-term a aeroportului. Inca o premiera bifata. Sunt pe cai mari anul asta, desi i10-le meu e chiar micut. Si rosu.
Asadar parchez, imi iau micul dejun / pranzul in parcarea pustie admirand bolidul Volvo parcat ”regulametar” pde-a curmezișul peste 2 locuri de parcare si ma mut in aeroportul pustiu.
Astept aproape 1 h fara nicio veste de la centrul de testare. Sun. Adresa de mail gresita, se corecteaza, imi trimit. Fac check-in, control de securitate, control de pasapoarte, ajung la poarta. totul durează jumătate de oră, pașii celor câtorva pasageri răsună gol pe culoarele pustii ale aeroportului, ofițerii de securitate zâmbesc și fac conversație cu fiecare în parte. Tot niciun test. Sun. “V-am trimis” “N-am primit” “Mai trimit” in sfarsit, rasuflu usurata cu ochii pe cuvantul “negativ” din mult-asteptatul test.
Notificare e-mail – mesaj de la hotel si booking simultan – Holiday Inn ramane inchis din motive de covid, rezervarea dvs. a fost anulata. Mi se taie respiratia. In 30 minute urmeaza imbarcarea. Scriu celor de la Radisson Red cu care sunt deja in negocieri pentru un tarif conform plafonului Parlamentului. Fixez obsesiv ecranul telefonului cara sa pot face nimic constructiv, iar 10 minute mai tarziu, in timp ce se anunta imbarcarea, primesc confirmarea de rezervare de la Radisson Red. Deci nu dorm in strada.
Verificare test PCR, test rapid, CI, boarding pass. Imbarcare. In avion e semi-pustiu si frig ca in pestera. Ce am mai invatat in pandemie: exista avioane unde e mai frig decat pe cele ale LH – avioanele KLM. Ma invelesc bine cu haina de lana, imi indes castile in urechi si ma afund in lectura. Candva pe parcursul zborului, deasupra norilor, soarele trece de partea mea la propriu si imi incalzeste mainile congelate prin hubloul aeronavei. Ah, micile bucurii ale vietii!
Aterizam la Amsterdam la timp si un domn dragut ma indruma spre gara. La controlul pasapoartelor, un vames care ar putea fi dragut sub masca neagra imi atinge mana cand imi ia buletinul si remarca distrat: “Your hands are cold. Are they always like that?” “No, only when I’m freezing in the airplane” ii zic si pufneste in ras dandu-mi inapoi buletinul si urandu-mi drum bun.
Aeroportul Schipol e mare si, cand nu e ghost town, cu cafenele inchise, mese acoperite cu banda alb-rosie ca la locul crimei si magazine de lux cu storurile trase si becurile stinse, cred ca este chiar frumos. La fel si hala de intrare care face legatura cu gara. In schimb, e frig. Un frig din acela umed care iti rascoleste maruntaiele pe sub oricate straturi de haine, de ti-e frig si la inima si la plamani si la tot. Si mai e ceva. Trenul meu nu apare pe niciun panou, iar Google maps pe care il consult nedumerita imi ofera doar niste optiuni infioraroare – cu Thalys, prin Haga. Hiperventilez. Caut pe SNCB international, gasesc in cele din urma trenul, apare si pe panou, vad si centrul de informatii. Mai sunt 15 minute in care ma plimb zgribulita intre peron si hala centrala in asteptarea trenului in care ma voi rasfata cu locul meu calduros si confortabil de la clasa I, courtesy of European Parliament, nu? Nu.
Trenul vine, dar in vagonul de clasa I e un frig de i-ar face invidiosi pe colegii lor de la CFR Calatori. Si in celelalte vagoane. E frig pentru ca e frig, pentru ca – dupa cum imi amintesc cu durere – am cunoscut odata o olandeza care a cerut hotelului la care statea sa ii deblocheze termostatul din camera, blocat la 20-23 grade, fiindca ii era prea cald, ea era obisnuita la 16. In tren sa fi fost vreo 12, dar asta o fi temperatura de iarna, ce stiu eu?
M-am infasurat mai bine in sal si in haina si mi-am indreptat ochii inspre peisajele de afara, cufundate intr-o ceata alba si laptoasa ce se lasa cucerita usor demonul serii. Sunt deja de 12 ore pe drum si, de cand am plecat din parcarea aeroportului Henri Coanda, nu am mai mancat nimic. Partial fiindca am uitat sa iau ceva la mine, partial fiindca oricum nu ma simt in siguranta sa mananc in spatiu deschis, intre oameni necunoscuti, mai ales acum de cand aceste noi tulpini devin tot mai comune si se transmit atat de usor. Stomacul protesteaza, dar dau mai tare volumul din casti si il ignor. Gaspar Gyongi imi vorbeste despre copilul invizibil din noi, Anca Simina de la Recorder despre vaccinare la sate, Paul Olteanu despre arhitectura mintii si tot asa pana la Anvers si apoi, in sfarsit, Bruxelles.
Undeva intre Anvers si Bruxelles se urca in vagon un individ care imi inspira neliniste, desi nu stiu de ce. Poate hainele ponosite, adidasii murdari, sacosele de rafie legate cu nod una de alta. Incerc sa il ignor, dar omul se aseaza peste culoar de mine si se angajeaza intr-o activitate elaborata si agitata de… scarpinat. Se scarpina cu furie pe picioare, pe sub haina, ridicand o mana, ridicandu-si corpul si bagand mana pe sub geaca, la spate. Ma foiesc incomoda pe scaun in timp ce ii urmaresc reflexia in geam. Pur si simplu nu se opreste si simt ca in curand ma apuca si pe mine. Sa ma mut mai încolo, s-ar putea simti provocat, sa stau nu prea mai imi vine, sa schimb acum vagonul nu am chef. Brusc, imi dau seama ca as putea cobori la Bruxelles Nord si lua de acolo un tren pana la statia mea, Bruxelles Luxemburg, pe unde trenul asta oricum nu trece. In 2 minute am cumparat biletul si ma pozitionez la usa, gata sa cobor imediat. Intr-un final, vocea providentiala a mecanicului-femeie (adică mecanică?) anunta ca intram in statie.
Cobor, schimb peronul si astept. In curand vine si trenul, ultimul pe care am sa il iau astazi, si 10 minute mai tarziu ies din gara pe esplanada puternic luminata a Parlamenului European. E 7 seara si dalele de piatra rasuna de zgomotul zecilor de skateuri care se aduna aici, pe esplanada, sa invete trucuri noi, sa experimenteze, sa ruleze cu viteza pe panta moale pe care e amplasata esplanada sau pur si simplu sa povestesteasca asezati pe jos, rezemati cu spatele de geamurile mari si puternic luminate ale Parlamentului. In aer se simte un miros puternic de iarba, iar dintr-o boxa portabila se aud acorduri rap. In spatele unui grup asezat relaxat pe scarile parlamentului, dincolo de geamurile mari si impecabil spalate, peretele curcubeu al cladiriii Joseph Antal le lumineaza chipurile tinere și rebele. Nu pot sa nu ma gandesc la cladirea Parlamentului României, inconjurata de garduri inalte si pajisti impecabile pe care nu va calca nimeni, niciodata. Aici, Parlamentul Eeuropean i-a lasat in inima lui, pe scarile sale, pe acesti tineri galagiosi si veseli, care postesc jointuri si fac scheme cu skateboardurile lor colorate. Pentru ca e si parlamentul lor si e firesc sa fie asa.
In spatele parlamentului, Radisson Red ma asteapta tacut si puternic luminat. Inauntru e cald – in sfarsit – si miroase a parfum, a curat si a confort. Receptionera imi zambeste cu ochii pe sub masca neagra, multumindu-mi ca am ales hotelul lor. Holul de la intrare e pustiu si in urmatoarele 3 zile singurele persoane pe care le voi vedea aici vor fi recepționerele. Probabil nu sunt mai mult de 10 clienți în tot hotelul. Semnez tot ce imi pune in fata, iau cardul si ma urc in liftul colorat, pasesc pe culoarul cu mocheta moale si impecabila si, un minut mai tarziu, ma trantesc in pat. E ora 8 si sunt pe drum de 14 ore. Rasuflu adanc si imi zambesc mie. Well done. Inca o data. Acum, am sa dorm.
